Psihologie servicii
03 Oct

UN zeu – introducere

ra-zeuSince narcissists deep down feel themselves to be faultless, it is inevitable that when they are in conflict with the world they will invariably perceive the conflict as the world’s fault.”

Morgan Scott Peck – psychiatrist

Acum sa nu credeti ca spun povesti asa… de dragul povestilor – desi fac  asta uneori 🙂

Povestea mea de azi se cheama UN zeu pentru ca Ra este Singurul. Am sa va spun povestea lui si apoi o sa-l analizam – de fapt o sa va invit sa-l cautati in voi sau in jurul vostru, in echipele sau organizatiile din care faceti parte. Vom face asta prin chestionarul pe care-l voi afisa intr-un post viitor pe aceasta tema.

Se povesteste ca intr-o zi Ra, zeul soarelui, privind la oameni, s-a infuriat. Desi erau supusii sai dragi, totusi nu-l respectau pe el si  Legea Ma’at. In Egipt, Ma’at era legea eticii, o lege care tinea toate lucrurile in balanta si se opunea in acest fel lui Nun (haosul).

Astfel infuriat, Ra a trimis-o pe pamant pe fiica sa, Sekhmet (denumita si Ochiul lui Ra). Aceasta s-a transformat intr-o leoaica si aproape a distrus omenirea. Speriat si plin de remuscari, Ra a incercat s-o opreasca pe Sekhmet, numai ca aceasta era deja o fiara insetata de sange. Nun-haosul era fericit.

Ca s-o potoleasca din furia ei distrugatoare, Ra a turnat intr-un rau din calea lui Sekhmet bere cu suc de rodie si matraguna. Crezand ca e sange, leoaica a baut si a adormit. Cand s-a trezit, furia ei disparuse si astfel omenirea a fost salvata de la nimicire.

Numai ca, odata cu venirea lui Sekhmet pe Pamant, Moartea, Neincrederea si  Frica isi facusera culcus pentru vecie in inimile supusilor lui Ra: legea Ma’at era acum respectata, dar din motive externe esentei acestei legi a armoniei.

Personalitatea narcisica despre care vorbesc psihologii e usor de recunoscut, prin manifestarile descrise de mine in poveste.

Tulburarea de personalitate narcisica este descrisa in DSM-IV (Manualul de Diagnistic si Statistica a tulburarilor Mentale al Asociatiei Americane de Psihiatrie) ca:

„Un patern marcant de grandiozitate in fantezii sau in comportament, nevoia de admiratie, lipsa de empatie, incepand cu perioada adulta timpurie si prezenta intr-o varietate de contexte, dupa cum este indicat in cinci (sau mai multe) din urmatoarele:

1. Are un simt grandios al importantei sale (de exemplu, exagereaza realizarile si talentele, se asteapta sa fie recunoscut ca superior)
2. Este preocupat cu fantezii de succes nelimitat, putere, stralucire, frumusete sau iubire ideala
3. Crede ca el este „special” si unic si nu poate fi inteles sau asociat decat cu alti oameni (sau institutii) speciale
4. Pretinde admiratie excesiva
5. Are sentimentul ca totul i se cuvine, adica are asteptari nerealiste cu privire la un tratament deosebit de favorabil sau intelegere imediata a asteptarilor lui/ei
6. Este un exploatator al celorlalti, adica profita de pe urma celorlalti pentru a-si atinge obiectivele
7. Lipsa de empatie. Nu doreste sa recunoasca sau sa se identifice cu sentimentele si nevoile celorlalti
8. Este adesea invidios pe ceilalti sau crede ca ceilalti sunt invidiosi pe el/ea
9. Arata comportamente sau atitudini arogante, trufase” (DSM-IV-TR, 2000, p. 717)

Paradoxul este ca nevoia insatiabila de afirmare a sinelui creeaza astfel o nevoie de a fi admirat necontenit pentru narcisist, una sortita esecului.
Ion Dafinoiu, Psihologie sociala clinica, pag. 223

va urma…

 

 

 

 

08 Sep

Cheie

rusted_key“I could tell you my adventures—beginning from this morning,” said Alice a little timidly; “but it’s no use going back to yesterday, because I was a different person then.”
Lewis Carroll, Alice’s Adventures in Wonderland

Suntem noi insine si ne recunoastem astfel de fiecare data cand spunem lumii din jur ce vrem. Suntem noi insine si astfel avem continuitate in a deschide acele usi care par sa recunoasca prezenta si felul nostru de a fi.

Uneori acest proces, trecerea mai deprte prin usa oportunitatilor se face intr-o clipa, fara a mai apuca sa gandim/ decidem – felul nostru de a fi pare sa fie o mana invizibila care ne precede si care deschide calea.

Se intampla insa, asa cum Alice a descoperit in Wonderland, ca pentru a intra unde n-am mai fost, sa trebuiasca sa ne transformam pe noi pentru a trece printr-o usa noua. Iar transformarea asta nu-i ceva subinteles, care sa se poata produce fara atentia si interesul nostru.

E nevoie ca procesul de transformare sa fie ceva voit, ceva care sa fie observat asa cum observam si urmarim cresterea unei plante.

E de la sine inteles ca-i frustranta lentoarea intregului proces (“Cand o sa stiu ca-s bine daca vin la psihoterapie?”)
Dar intr-o zi cresterea o sa te surprinda: atunci noul TU o sa se deschida usi de care te izbeai pana mai ieri.

Tu esti cheia 😉

12 Aug

Poveste de seara

yu1Se poate constata ca “vointa” sau “cultura” autorului nu prea conteaza cand e vorba de identificat intr-o opera literara un simbol sau un principiu metafizic. Simbolul isi face loc si lumineaza in felul lui intreaga opera, cu sau fara voia autorului.

Mircea Eliade, Fragmentarium

E urat afara si cred ca-i o vreme buna de spus povesti…

Se povesteste ca, in timpul dinastiei chineze Jin (265-420) a trait cel mai mare caligraf al tuturor timpurilor – Wang Xizsi. Sa nu credeti ca mint, dovada ca a fost foarte talentat sta faptul ca patru randuri scrise de el acum 1600 ani s-au vandut la o licitatie in 2010 cu 46,6 milioane USD (!)

Despre Wang se povesteste ca a scris odata demult caracterul Yu (ploaie) si imediat a inceput sa ploua. yu characterDe fapt,  chinezii sunt foarte putin abstracti cand scriu “ploaie”: caracterul inseamna o linie orizontala pentru cer, un fel de contur pentru nor si restul dungilor sunt chiar picaturile de apa (vezi alaturat evolutia caracterului Yu).

Cand scriu caracterul Yu, chinezii “scriu” ca se gandesc la picaturile de apa care cad din cerul innorat.

Uite, eu m-am gandit aseara la caracterul asta si m-am hotarat sa-mi iau umbrela azi  😉

S-am incalecat pe-o sa si am spus povestea asa.

 

 

26 Jul

Manticora

Nimic nu terorizeaza mai crancen sufletul  omului decat spaima de a i se contrazice sau suprima icoana despre sine.
Mircea Eliade, Drumul spre centru

 

manticoraPersanii care se incumetau sa strabata Dasht-e Loot (desertul singuratatii) povesteau  adesea inspaimantati despre o bestie cu corp de leu, rosie la culoare. Chipul de om, aripile de liliac si coada de scorpion o transformau intr-o aparitie terifianta si o moarte sigura: nici straiele, nci armele, nici alte lucruri nu ramaneau in urma nefericitului care se intalnea cu aceasta creatura. Numele ei era Mancatorul-de-oameni (Mardya khowr- Manticora).

M-am intalnit cu Manticora intr-o seara, chiar in orasul Luminilor.

Plictisit de strazile gri, drepte si bine luminate, m-am lasat condus de o alee neasfaltata, pavata cu piatra cubica. Contururile s-au estompat usor in lumina galbena. Incotro? Mi-am continuat drumul absent, lasand aleea sa ma conduca. Cladirile s-au apropiat tiptil parca, facand locul sa se aglomereze si balcoanele de deasupra sa se deschida. Mirosuri bogate de scortisoara, paciuli, ghimbir si chimion pluteau de sus, dand o textura aparte cerului bleumarin. Am privit cu mirare in jur, observand trecatorii imbracati cu haine largi, in tonuri gri, albastre sau verzi. Pielea lor era mată, caramizie la lumina strazii, cu o nuanta nemaiîntalnita de mine. Pareau facuti din lut si ceara. Pasii furisati din jur m-au alertat. Privirile lor patrunzatoare, galben-caramizii, m-au facut sa simt ca-s strain si ca nu inteleg ritmul locului in care ma aflu.

O teama difuza m-a cuprins deodata in mijlocul strazii, cu toate acele naluci in jurul meu. Am realizat ca fara de stirea mea, drumul imi furase directia si prespectiva, aruncandu-ma pe-o strada laturalnica. Persoana mea rigida nu se putea orienta sub avalansa de ganduri si senzatii. Nu gaseam repere nici in vorbele celor din jur, nici in vreo amintire.

Am parasit in graba acel loc, pastrand in mine credinta ca daca as mai fi zabovit o clipa acolo, mintea mea  s-ar fi dizolvat in aerul serii, lasand sa iasa din adancuri privirea galben-caramizie a Manticorei, mancatoarea-de-oameni-civilizati.

Fugita pare-se din bestiarele de Evului Mediu, Manticora m-a mai privit de cateva ori de-atunci. Mi-a adus de fiecare data in cabinet miros de scortisoara si teama de a ramane fara palaria de om civilizat pe cap 🙂

11 Jul

Horror vacui – demonstratie :)

– Bă! Știți ce-am făcut io azi-noapte? Am făcut la țigări și m-am gândit. M-am gândit și am făcut la țigări. Bă, voi auziți? Am băut la tutun toată noaptea și stam și mă gândeam. […]Și am adormit.
– Și… la ce te-ai gândit, mă, Cocoșilă?
– Bă, nu vă spun, că sunteți proști și nu știți să vă țineți gura.

Morometii, Marin Preda

motoSunt dupa o saptamana alerta, cu multe decizii si multe discutii in care mi-am facut cunoscute deciziile cu pricina. Cred mi-am explicat chiar si mie deciziile mai bine, prezentandu-le altora motivele deciziilor  mele (!)

Ma gandesc de ceva timp la frica fata de lipsa de sens si, ca sa inteleg mai bine, m-am hotarat sa ma las un timp fara sens. Asta la propriu si la figurat. Asa ca ieri m-am indreptat spre niciunde cu motocicleta. Am ales doar drumul care sa-mi permita viteza (autostrada A3). Pe urma am inteles ca am ales drumul care sa ma si frustreze, prin lipsa de benzinarii 🙂

Sigur, psihoterapeuti de talia unui Viktor Frankl au fundamentat deja termenul de vid existential daar… de data asta eu n-am chef sa citesc, am chef sa experientiez raceala Non-sensului.

La fel ca si tine, de indata ce simt plictiseala, pot sa apuc telefonul si sa ma pierd in lumina rece-albastra a vreunei retele de socializare. Sau pot iesi in oras. Sau pot citi articolul ala lasat de mult timp deoparte, din lipsa de timp. Dar asta ar insemna sa ma turez steril, sa evit ceva mergand pe margine. Asa ca mi-am pus o intrebare si m-am urcat pe motocicleta, in cautarea unor raspunsuri autentice 🙂

Mi-am luat o tigara buna si mi-am pus intrebarea: care-i acea forta care ma tine turat pe margine? wall of deathAsa cum la circ am vazut motociclistii pe Zidul Mortii: acestia se invart pe interiorul unui put imens, la viteze ametitoare. Odata incetinita motocicleta, circarul risca sa se zdrobeasca de podeaua putului,  sub tirania reinstaurata a gravitatiei.

Mentinem aceasta viteza atat timp cat ne ferim de un nivel al durerii  pe care n-am putut sau n-am stiut sa-l suportam cu ani in urma, cand am pornit in cursa. Ceea ce nu ne este cunoscut la momentul in care ne luam startul in cursa, e ca nu vom putea sa ne rotim la nesfarst pe Zidul Mortii. In cursa asta, vine un moment in care vom ramane fara energie.

Si atunci gasim ca reintoarcerea la nivelul din care am fugit e inteleapta daca se face reducand viteza si acceptand ceea ce ne-a facut sa evadam.

Zis si facut: am “baut” tigara cea buna, gandind precum Cocosila din Morometii. Apoi am intrat pe autostrada fara sa verific nivelul rezervorului, cu gandul tot la intrebarea cu pricina. Gandurile si contemplarea peisajului mi-au fost intrerupte in mod abrupt de indicatorul luminos al rezervei de benzina a motocicletei. Asta m-a facut sa optez pentru a iesi de pe autostrada spre o localitate, sperand ca voi gasi pe undeva o benzinarie. Toata placerea drumului se dusese, iar eu eram cand cu ochii pe kilometraj, cand pe indicatoarele rutiere. Doar-doar s-o vedea ceva care sa-mi dea de inteles ca nu voi ramane cu o motocicleta neagra in camp, sub soarele de la ora 11 🙂

La prima benzinarie nu acceptau plata cu cardul (ce, voi aveti bani cash la voi cand mergeti cu motocicleta?!), dar benzinarul mi-a indicat amabil ca la 9 km “si ceva” in fata mea mai e o benzinarie…Drept pentru care dupa vreo 8 km m-am oprit in padure, pe un deal, sa vad daca am semnal, sa stiu daca pot chema pe careva sa ma “extraga” din lumea ideilor mele si eventual din padure, cu tot cu motocicleta..

N-aveam semnal, asa ca am zis sa merg pana la capat. Am rasucit cheia in contact si am ascultat cu stomacul strans de emotie cum motorul cauta prin rezervor ceva benzina…surpriza! A pornit.

Imediat dupa varful dealului s-a facut lumina: padurea s-a terminat si, in vreo doi kilometri, am ajuns la benzinarie. M-am uitat la kilometraj, depasise de mult cifra la care eu ma asteptam sa apara un stop definitiv.

La randul meu, eu depasisem de mult angoasa ca ma voi dizolva din cauza lipsei de resurse 😉

 

 

 

 

19 Jun

Horror vacui – introducere

[…]ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.
Constantin Brâncuși

horror vacuiDenumita si kenofobia (frica de vid, gr. kenos) se manifesta ca o frica de locuri deschise, neaglomerate, cu goluri spatiale mari. Durerea de cap, senzatia de sufocare si accelerarea ritmului cardiac insotesc aceasta frica.

Proveniti din medii emotionale reci, in care aglomerarea casei a fost “solutia” pentru a indeparta golurile emotionale, clientii care sufera de aceasta frica ciudata evita sa iasa in spatii largi pentru a nu se simti abandonati, singuri, ai nimanui.

horror vacui-2Expresia din titlu a fost folosita pentru a desemna aglomerarea bolnava de detalii care in epoca victoriana caracteriza atat designul interioarelor, pictura cat si imbracamintea oamenilor vremii.

Mult mai devreme de epoca victoriana, filosoful grec Aristotel spunea despre natura ca ar avea o frica de vid, motiv pentru care (natura) va face tot posibilul sa-l umple cu ceva (gaz sau lichid). A fost contrazis amarnic de realitatea descoperita si demonstrata de fizicienii care i-au urmat.

M-am gandit la frica de vid prima data cand n-am putut spune o vorba in timpul primei interactiuni cu un “lider” – mi-a vorbit doua ore continuu, timp in care am simtit ca nu pot sa gandesc, ca n-am loc sa fiu (prietenii stiu 😉

Am inceput apoi sa observ dialoguri (monologuri?) cu cuvinte multe si goale de continut, care nu generau nimic, dar aveau scopul de a crea senzatia fie a priceperii, fie a interesului. De fiecare data m-au uimit senzatiile de iritare, alerta si uneori furie incercate in contact cu astfel de personaje. M-am impacat abia cand am realizat ca ma impingeau, ca trageau relatia si dialogul spre o aglomerare, spre prea-plin tocmai din frica de a nu constientiza vidul. Dar mai intai a trebuit sa accept ca n-as fi putut intui frica lor daca n-as fi continut-o eu insumi: cu cat mai puternice nuantele de iritare, furie pe care le traiam, cu atat mai adanca frica pe care o momeau la suprafata fiintei mele.

Incercam disperati sa umplem senzatia ametitoare de gol, de hau adanc punand intre noi si frigul vidului ganduri, cuvinte, comportamente (…proiecte..?) aruncate frenetic, de-a valma. Pe masura ce acestea se dizolva in vid, convingerea ca noi urmam devine mai puternica, iar spaima in apropierea Nimicului se face simtita.

Efortul e imens si ne sleieste, lasandu-ne mai devreme sau mai tarziu in fata inevitabilului: confruntarea cu vidul din noi si lipsa de Sens. Forma veche a Eului paleste, lasand loc crearii unei forme noi, in care vom calatori de-aici incolo.
Fenomenele insotitoare acestui fenomen au fost incadrate de-a lungul istoriei umanitatii in spectrul tulburarilor psihotice. Psihiatri celebri insa, precum elvetianul Carl Jung si mai apoi scotianul Ronald D. Laing, au demonstrat ca frica teribila de vid, insotita de manifestarile ce-i insotesc intrarea in psihicul uman sunt doar semne ale schimbarii, ale transformarii. Ei au realizat astfel portretul tulburarilor psihotice vazute nu ca boala, ci ca metanoia, ca redescoperirea a fiintarii.

Te invit sa te gandesti la tine asa cum un sculptor isi gandeste opera: eliberarea din piatra pentru a deveni o idee se plateste cu efort, tensiune si timp.

 

27 May

Kitsune

kitsune

In our description of nature the purpose is not to disclose the real essence of phenomena but only to track down as far as possible relations between the multifold aspects of our experience. (Niels Bohr – Atomic theory and the description of nature, 1934)

M-am decis sa scriu despre vulpi. Si nu despre orice fel de vulpi, ci despre vulpile-trickster (vezi titlul); si fac asta ca sa gandesc despre o vulpe a carei coada inca n-a trecut raul.
E un proverb japonez care spune ca vulpea tanara care traverseaza un rau inghetat nu trebuie sa se grabeasca pana nu i-a trecut si coada.
In jurul anului 1550, daimyo-ul-ul Toyotomi Hideyoshi, predecesorul shogunului Tokugawa (unificatorul Japoniei), scria o scrisoare zeului orezului – Inari Daimyojin – pentru a-i adresa o plangere: una din vulpile din subordinea acestui zeu ar fi vrajit fara vreun motiv clar si intemeiat pe unul din slujitorii puternicului comandant japonez.
Prin scrisoare se mentionau, cu un ton foarte respectuos, masuri de indreptarea a situatiei, dar si aspre represalii (uciderea vulpilor din regiune) daca situatia nu inceta.

To Inari Daimyojin,
My lord, I have the honor to inform you that one of the foxes under your jurisdiction has bewitched one of my servants, causing her and others a great deal of trouble. I have to request that you make minute inquiries into the matter, and endeavor to find out the reason of your subject misbehaving in this way, and let me know the result. If it turns out that the fox has no adequate reason to give for his behavior, you are to arrest and punish him at once. If you hesitate to take action in this matter I shall issue orders for the destruction of every fox in the land. Any other particulars that you may wish to be informed of in reference to what has occurred, you can learn from the high priest of Yoshida (Walter Dening, The Life of Toyotomi Hideyoshi, p. 759)

Sigur, vom spune ca pe atunci oamenii nu erau inca foarte capabili sa inteleaga lumea asa cum o intelegem noi sau sa si-o explice cu gradul de acuratete pe care-l avem noi. Pe atunci vulpile erau vazute ca vrajitori, iar necazurile erau usor “explicate” ca fiind cauzate de vointa unor astfel de entitati.
Hmm…dar oare chiar explicam ceea ce exista sau… explicam cat intelegem din ce ne inconjoara?
Ma uit ingandurat la cel din fata mea si mi-e jena sa-i spun ca nu stiu sa raspund la ce ma intreaba: “cum scap de gandurile astea?”
Nu stiu si nici macar n-am pretentia ca inteleg ce-i cu gandurile tale. Dar stiu povestea cu vulpoiul care trece pe gheata: nu trebuie sa ne grabim, pentru ca inca n-am terminat de inteles ceea ce aveam de inteles.

Uneori ai senzatia ca tocmai te-ai prins si, increzator in forta mintii tale, esti pe cale sa sa te arunci inainte si sa impartasesti “concluzia” ta celui cu care dialoghezi. Dar… gheata subtire se crapa si coada vulpoiului poate intra in apa, esuand intr-o lipsa de sens.
Ritmul pe care l-ar propune mintea e ceva ce nu tine cont de elementele ascunse sub foaia subtire a realitatii. In schimb, ritmul pe care-l aduce o atitudine “vulpoiasca” pare sa tina cont de natura reala si completa a situatiei, ajutand la trecerea in siguranta peste apa inghetata a raului, la malul unui Sens nou, mai bogat in continut.

 

 

12 Apr

Poveste veche, pe vinil

There is no coming to consciousness without pain.

C. G. Jung- Contributions to Analytical Psychology (1928)

vinil-discIncep povestea punand acul pe disc, lasand varful acestuia sa-si faca magia: din micile zgarieturi ale suprafetei discului prind viata personaje, locuri si intrigi. Legaturile sunt  inca neclare, dar pe masura ce acul parcurge discul vechi, le descopar fascinat. In fata mea e o lume care se desfasoara, dezveleste curiozitatii mele.

Ma apropii treptat de un centru in care cu siguranta voi sti.

Insa, la fel ca-n poveste, obstacolele nu s-au terminat: discul e zgariat si dintr-o data povestea mea stagneaza. Lipsa de sens, blocarea apar si insotesc cautarea febrila a unei continuari.

Frustrat, revad secventa din fata zgarieturii iar si iar, de fiecare data cand se produce saltul inapoi al acului. Realizez ca armonia micilor semne de pe suprafata discului s-a pierdut, iar sensul nu-l mai recunosc. Am pierdut povestea si accidentul marcat pe suprafata discului imi blocheaza accesul la lumea ei.

Treptat se face lumina si inteleg: de data asta povestea e despre mine si despre incercarile la care eu, transformat in propriul personaj, reactionez.

Contemplu o alta dimensiune, in care zgarietura de pe discul de vinil m-a aruncat in mod accidental. Cat timp acul penduleaza in mecanica defecta a traseului, o noua poveste imi devine accesibila: eu traindu-mi blocajul.

Pare acest moment o poarta grea, facuta anume ca o ghicitoare: daca auzi cealalta poveste, treci mai departe. De nu, ambele povesti vor pendula de-a pururi aici.

Multumit de acest minunat moment de intelegere, intind mana si mut acul nitel mai incolo de zgarietura de pe suprafata de vinil.

Am pierdut ceva detalii ale povestii de pe disc, dar povestea din suflet a trecut deja de poarta.

Si astfel ambele povesti curg mai departe, spre centrul discului 😉

 

 

13 Feb

Orient


Strict Standards: Only variables should be assigned by reference in /home/rpsi3328/public_html/blog/wp-content/plugins/photo-galleria/photo-galleria.php on line 397

Where there is a great deal of pressure from outside, the conflict is unable to develop much dramatic tension for sheer lack of energy. […] the secret of  psychic development can never be betrayed, simply because that development is a question of individual capacity.
C.J. Jung, The development of personality (1954)

reflectieNu-mi pot aduna gandurile, asa ca ma voi dedica in cele ce urmeaza unei tehnici speciale de meditatie: gatitul 🙂

Caracatitele – surprinse in pozele de mai jos in timp ce se scaldau in sosul de vin alb, lime, piper roz si branza – sa stiti ca n-au fost in niciun fel deranjate (erau congelate inainte de “sauna”). Ele s-au bucurat de compania unor paste facute in casa din faina integrala. Ca sa stea linistite si sa se creada acasa (caracatitele), “culcusul” de paste a fost innobilat prin amestecare cu cerneala de sepie, capatand un minunat miros de mare.

Lasam de-oparte caracatitele vesele (vinul rosu le face bine pare-se) si gandim nitel.

Gandim…despre directie.

Cum as descrie perioada care a trecut? Ca o alternanta intre concret si abstract, intre Occident si Orient.

Contactul cu dimensiunea concreta a lucrurilor produce in mine o securizare, dar in acelasi timp si o nostalgie pentru o lume a ideilor de care nu ma ocup in tot acest timp. Nu-mi place cand stau doar printre lucruri. Chiar deloc – ma simt vinovat fara tensiunea ce insoteste intentia de a cunoaste.

Pe de alta parte, intoarcerea in lumea abstracta a idelor, a gandurilor, e insotita de alerta generata de gandul ca trebuie sa ma ocup de chestiile “reale”, sa nu fiu cu capul in nori.

busolaSimt ca ma invart in cerc si pierd esentialul, pendulez fara sa pot decide ce-i important.

Cred ca mi-ar trebui o busola care sa arate (orienteze?) directia corecta dupa care sa pot considera lucrurile importante.

Directia (intre ghilimele) in varianta ei data de evenimentele si lucrurile din jurul meu e una amorfa, supusa hazardului si anihilarii oricarei posibilitati de a transforma ceva. Pot sa-mi explic ceea ce mi se intampla, dar nu neaparat pot si influenta. Sa mai spun ca odata ce ma indrept in “directia” asta sunt sortit oboselii si ma aleg cu un sentiment acut al inautenticului?

Hmm…vad o luminita, dar nu stiu daca tunelul e cel corect 😉

Pe de alta parte, cand pun intrebari lumii din jurul meu, particip la ceea ce e in jurul meu. Da, suna ciudat, dar asa  capat si senzatia ca pot influenta ce se intampla, fiind atent la intentia de a cunoaste intamplarile. Insasi intentia de a observa pare sa fie ceva care aduce si nutreste Sensul si, odata cu el, un tonus si o energie nesecate.

Fenomenul asta m-a surprins in terapie – o data pornit procesul descoperirii, am senzatia ca asist la desfasurarea si manifestarea unei vietati cu vointa proprie. Traseul terapiei nu e stabilit de mine, ci de fenomenul fata de care-mi manifest curiozitatea, intentia de a cunoaste. De indata ce observ sau impun vreo convingere, rationalizare… lucrurile se opresc din a fi vii.

Unde-i directia?

Am doua variante asadar, precum Cezar in 10 ianuarie 49 I.C.:

  • sa constat ca zarurile au fost aruncate: Jacta alea est!
  • sa cer sa fie aruncate zarurile: Jacta alea esto!

A doua pare pe gustul meu 😉

 

 

 

15 Jan

No mas

In law a man is guilty when he violates the rights of others. In ethics he is guilty if he only thinks of doing so.
Immanuel Kant, The Foundations of the Metaphysics of Morals

no masMa gandesc de ceva timp la rezultatul comportamentelor etice/ neetice asupra trairilor noastre.

Dar, pentru ca sunt psiholog (sic!), n-am sa dau definitii, ci doar am sa va spun o poveste cu  talc – despre box 😉

In perioada de dupa Muhammad Ali,  – anii ’80 –  apare un grup de 4 boxeri denumit “The fabulous four”: Sugar Ray Leonard, Roberto Durán, Thomas Hearns si Marvin Hagler. Acestia si-au disputat toate meciurile mari ale perioadei, castigand o popularitate imensa.

Povestea de azi va fi despre doi din acesti eroi:

  • Sugar Ray Leonard – medaliat cu aur la Olimpiada din 1976, este primul boxer care a castigat din box o suta de milioane de dolari; recunoscut ca boxerul cel mai bun al decadei ’80
  • Roberto Duran – boxer panamez, poreclit “Manos de Piedra” (Maini de piatra) datorita fortei colosale de care dadea dovada in ring. Un clasament din anul retragerii sale (la 50 ani!) – 2002 – il arata castigator a 104 meciuri din 120. In Panama, tara lui de origine, Duran era un erou national

Pe 25 noiembrie 1980 cei doi s-au intalnit intr-un meci cotat la maxim la casele de pariuri: Leonard 7 milioane de dolari, iar Duran 8milioane de dolari. Meciul venea ca revansa a meciului anterior din 20 iunie 1980, in care Leonard de-abia supravietuise atacurilor lui Duran.

Deznodamantul acelui meci  din noiembrie 1980 nu e asemanator cu nimic din lumea boxului, desi au existat cazuri de abandon celebre in lumea boxului:

  • 1949, meciul dintre Marcel Cerdan si Jake LaMotta – Cerdan e obligat de o ruptura musculara la umarul drept sa abandoneze meciul (desi a incercat sa boxeze doar cu stanga)
  • 1964, Sonny Liston abandoneaza in fata lui Muhammad Ali, ca urmare a unei accidentari la umar

Cu un avantaj minor in runda a saptea a meciului de revansa despre care va povestesc, Sugar Ray Leonard aplica o tactica ciudata: il maimutareste pe Roberto Duran, scoate limba la el, imita o gaina pe ring. In mijlocul rundei a opta, Duran abandoneaza meciul, rostind cuvintele care vor deveni istorie in box: “No mas!” – mi-e de-ajuns!

Intentia lui Leonard, verbalizata la finalul meciului: “I made him quit. To make a man quit, to make Roberto Durán quit, was better than knocking him out.”

Dincolo de comentariile si opiniile pro sau contra pe marginea meciului si a povestilor care au circulat dupa acest abandon, e agreat ca Duran a comis cea mai mare abatere a unui boxer: a refuzat sa lupte, a incalcat esenta sportului practicat.

…dar…acum ganditi-va si la reversul povestii: oare daca nu era provocat de un adversar in mod neetic, s-ar mai fi retras din ring Duran?

Suntem cu totii mai mult sau mai putin niste sportivi in ringurile noastre, tintind spre victorii. Unora dintre voi chiar le pasa si de felul in care obtin aceste victorii, respectand si reguli pe traseu – parca victoria e si mai frumoasa daca e “curata”, nu?

Fie aceste reguli niste conventii scrise, simple intelegeri verbale sau implicite (de bun-simt) constituie cu toate liniile fine care ne arata limitele in care actiunile noastre sunt prescrise si acceptate a avea loc.

Cand regulile sportului sunt rastalmacite, incalcate-si-nu-prea… asta te face sa meditezi 😉

No mas – o solutie?

 

 

 

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com