Pet-ul meu e o caracatita
Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii- Lucian Blaga
Va propun in randurile care urmeaza un program in trei pasi pentru dresajul celui mai drag pet al nostru: Mintea.
Ce ne-am face fara pet-ul asta? Probabil ca simpla intrebare e pentru unii generatoare de neliniste..
Eu indraznesc sa cred ca am fi mai linistiti daca i-am da din cand in cand o pauza. Il tinem in brate, aproape de noi, si ne confundam adesea fiintarile.
Client: “De o săptămână, de cand cu proiectul asta nenorocit, nu reusesc sa mai dorm mai mult de o ora pe noapte. Sunt epuizat, fac continuu scenarii si ma gandesc la tot felul de chestii. Macar de mi-ar folos toate astea la negocieri, dar nu fac decat sa ma oboseasca.”
E drept, cu ajutorul Mintii stiu lucrurile care mi s-au intamplat. Dar realizez ca uitandu-ma la ele acum, le pot da sensuri noi, complete.
Ciudat, pot trai si senzatia ca mi-e mai bine daca sunt prezent pas cu pas in ceea vine spre mine, chiar daca e obositor sa fac asta.
Din cand in cand, imi aduc aminte de o scurtatura pe care gramatica mi-o permite: viitorul anterior. Si-mi spun: cand voi fi ajuns la acel moment, voi fi aflat deja tot ce-mi trebuie ca sa ma linistesc.
Si asta se dovedeste de cele mai multe ori a fi o profetie care se implineste cu precizie mecanica.
Surprind momentul paradoxal in care, in ciuda cramponarii anxioase de manoperele rationale ale mintii, oprirea acesteia genereaza solutia.
Nu prea e logic, a?
Hai sa facem impreuna trei pasi 😉
Pasul 1: observam cum suntem acum, cu senzatiile produse de contactul cu suprafata pe care suntem asezati.
Pentru 1-2 minute, voi observa fluxul continuu de “agatari” pe care mintea mea le realizeaza la realitatea din jur. Poate ca atentia mea pleaca spre vocea de la televizor, sau poate ca-i gandul care-mi sopteste: “ce prostie, cum sa observ gandirea?”
Pasul al doilea: de fiecare data cand mintea “pleaca” spre realitate pentru a se agata acolo si a aduce la noi ganduri in flux continuu, vom imagina pentru ea renuntarea. Vom imagina retragerea bratului (tentaculului?) intins spre realitate si ne vom spune cu blandete “renunta, nu-mi trebuie acum gandul asta”.
Pasul al treilea: constientizam animalutul asta agitat (mintea noastra) ca fiind inchis intr-o bula transparenta. E acolo, in interiorul bulei, traindu-si iluzia si nevoia pentru date concrete. Vedem cum munceste constiincioasa cu multele-i brate pentru a agata firele de praf ce cad in jur.
Ne departam un pic de bula asta in care pet-ul nostru rational munceste de zor, fara a ne vedea. Observam nevoia sa continua de a se agata de lucrurile ce trec pe langa ea, de fapte si situatii pentru a le duce in mijlocul ei si a se hrani.
Trebuie ca-i un pet tare seducator, de vreme ce ne e atat de bine in mrejele sale. Digeram adesea impreuna aceleasi ganduri si ne cufundam in apele adanci, seducatoare ale detaliilor.
Acum ca am reusit sa-l tinem la nivelul ochilor si la o oarecare distanta de noi, v-as invita la o intrebare: daca e nevoia pet-ului nostru rational sa se agate de realitate, nevoia noastra care-o fi?
