The relationship which I have found helpful is characterized by a sort of transparency on my part, in which my real feelings are evident by an acceptance of this other person as a separate person with value in his own right and by a deep empathic understanding which enables me to see his private world through his eyes.
(Carl Rogers, 1902- 1987)
Legenda spune ca Meduza era una dintre cele trei Gorgone, cea mai frumoasa si singura muritoare.
Ranita de dubla nedreptate care i s-a facut de catre zei (violata de Neptun si apoi transformata intr-un monstru de Atena cea razbunatoare si inteligenta- zeita ratiunii, da?), Meduza a ramas in legenda ca fiind capabila sa impietreasca cu privirea. Meduza a fost decapitata de Perseu care a reusit sa se fereasca de privirea ingrozitoare a monstrului (era si ea suparata, na!) folosind scutul imprumutat de Atena. Pana la urma, capul Meduzei a ajuns pe scutul Atenei, sporind puterea de protectie a acestui “scut psihologic”. Vedem de ce-i spun asa imediat.
Legenda e atat de raspandita, incat ostiri intregi au ajuns sa-si puna pe armuri efigia Meduzei, pentru a fi protejati imptriva nenorocului si a spaimelor din timpul luptei.
Unele din cele mai frumoase scuturi si armuri facute de armurierul milanez Filippo Negroli (ca. 1510–1579) au capul monstrului pe ele, ca pentru a-l proteja pe purtatorul lor nu numai de agresiunile fizice, dar si de agresiunile emotionale.
Astfel, armura
capata functie apotropaica (greu termenul, dar mi-a placut dupa ce l-am inteles :p) – protejeaza impotriva raului spiritual.
Si, va veti intreba poate, care-i motivul pentru care o disertatie despre armuri si monstri apare in randurile scrise de un psihoterapeut?
Hai sa ne mai uitam impreuna inca o data la una din functiile de baza ale Eu-lui: apararea impotriva stresului. Si apare corelatul apararii: mecanismul de aparare.
Suna vreun clopotel pe undeva?
Hai sa vedem, cu alte cuvinte, ce monstri punem pe noi ca sa ne aparam de monstrii pe care ni-i imaginam in exterior.
Am zice ca mecanismele de aparare psihice sunt procese psihice inconştiente, care vizează reducerea sau anularea efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea internă şi/sau externă, şi ale căror manifestări -comportamente, idei şi afecte pot fi conştiente sau inconştiente” (Ionescu și colaboratorii, 2002, pagina 35).
Daca le numaram prin manuale, lista mecanismelor de aparare (gorgonele..) cuprinde intre 10 si 17 itemi (vezi lista aici).
Ia ganditi-va nitel… e cald, suntem obositi si ..tre’ sa caram si o armura cu noi (motociclistii stiu!) Asta in caz ca ne sperie careva si nu stim cum sa-l privim. Nicio problema, armura vie pe care o purtam la exteriorul personalitatii se ocupa de toate. Ideal ar fi ca armura sa fie usoara, fluida si..adaptabila la multe situatii.
Asta inseamna ca mecanismele de aparare sunt si ele care mai evoluate…care mai infantile. Pe cale de consecinta, aceste mecanisme de aparare, consuma mai putina si respectiv mai multa energie din rezerva noastra. Rolul lor ramane acela de a “intoarce” raul la agresorul care, cu vorba, fapta sau gandul ne pune in incurcatura.
Mda… mi-am adus aminte de ce am inceput sa scriu azi: mi-am propus sa facem impreuna un experiment: sa cream o noua armura-Gorgona. Si promit ca nu cer nimanui sa-mi spuna Negroli 😉 E o armura vie, care respira odata cu noi, e usoara!
Hai sa ne imaginam ca cel de langa noi e speriat, trist si ne face sa simtim (chiar si peste birou poti sa-l simti, asa-i?) o stare de rau. Logica (experienta?) spune ca nu-l putem ajuta atat timp cat suntem in aceeasi stare ca si el sau ne taraste cu forta emotiei sale in ceva de care trebuie sa ne aparam.
Si atunci ne imaginam scutul Atenei intorcand Gorgonei privirea care impietreste. Lasand deoparte violenta legendei, un simplu procedeu mental ne poate ajuta sa curatam un pic spatiul perceptiei interpersonale, pentru a putea interveni sa aducem nitica empatie si (eventual) ajutor.
Lasa-i emotiile sa ajunga la tine (si sigur vor veni, daca le traieste tot atat de intens pe cat iti traiesti si tu frica, dezamagirea sau durerea), apoi imagineaza-ti separarea pe care o produce un scut pe care-l pui intre tine si cel care se afla in fata ta. Acum poti sa-ti dai seama ca te uiti la emotiile pe care le traieste, fara sa te confunzi cu spaimele la care te “invita”.
Sigur, nu cred sa ma fi deranjat vreodata bucuria vreunui om de langa mine… n-as folosi vreun procedeu ca sa ma protejez impotriva fericirii si cred ca nici tu n-ai face-o. Ce vorbim aici inseamna raspunsul la intrebarea “cum sa fiu functional intr-un mediu cu emotii innorate?”
De aici (ai inteles starea lui si poti s-o separi de a ta) poti decide tu singur daca-l ajuti sau nu.
Sigur ai facut un pas in a intelege ca ceea ce te enerva era, de exemplu, disperarea celulalt. Si sigur armura pe care-o folosesti acum nu mai e atat de costisitoare, lasandu-ti timp si energie sa descoperi chestii noi in jur 😉
Marturisesc ca gandurile care urmeaza mi-au fost inspirate de vizionarea reclamelor in care un ratoi hidos o consiliaza pe o doamna de treaba in legatura cu modalitatea cea mai rapida de anihilare a populatiilor de extraterestri care locuiesc in wc-ul de acasa.
Ar mai fi vreo doua reclame care au tenta de gandire psihotica (de exemplu una in care domnul cu schizofrenie paranoida discuta cu cerbul despre o masina de productie romaneasca, totul insotit de bere 😉 -dar voi reveni mai incolo la ele.
l-a incercat starea doamnei din imaginea alaturata? Adica: v-a venit pofta sa frecati podele, mobila, sa spalati geamuri? Daca raspunsul este (chiar si vag) afirmativ-entuziast, va rog sa ma contactati.
