Lacrimile de Batavia sunt obiecte mici, formate din sticla topita turnata in apa foarte rece. In contact cu apa, sticla incandescenta se solidifica, formand picaturi cu o duritate extrema. Rezista aceste obiecte nou formate la lovitura unui ciocan, insa nu rezista la ruperea portiunii inguste- se distrug cu o viteza imensa (de noua ori viteza sunetului!), eliberand toata energia incatusata la formarea lor. Au fost aduse in 1660 de printul Rupert al Bavariei in Anglia si au capatat denumirea de “lacrimi de Batavia”. “Jucariile” din sticla ilustreaza si azi forta distructiva a tensiunii acumulate la formarea lor.

Ma voi folosi de ceea ce am descris pana acum pentru a ilustra modul de functionare al unor formatiuni din zona inconstienta a personalitatii noastre, procesul prin care aceste formatiuni iau nastere si, de ce nu, voi descrie intr-un post viitor cum au fost aceste formatiuni “tratate” cu ajutorul psihoterapiei unei doze de Teriac 😉

Simtul propriei persoane si al stimei de sine sunt emergente ale contactului cu un Altul. Polarizarile intre incredere-neancredere, autonomie-rusine si indoiala creeaza tensiuni greu de tolerat pentru identitatea inca in formare a copilului. Aceste tensiuni au un rasunet atat de profund, incat ajung in ceea ce neurologii denumesc proto-self (vezi Antonio Damasio), o instanta a personalitatii ce-si are temelia in insasi substanta fizica a creierului.

Acest mod de a fi al lucrurilor genereaza mai tarziu dileme in dezvoltare: sa lasam lucrurile cum sunt sau sa ne luam inima in dinti si sa acceptam schimbarea?

Sa fie oare de ajuns ca propunem adultului ce-si doreste a se dezvolta noi modele de comportament? Si astfel, intr-un veritabil “dresaj” acceptat cu buna stiinta, clientul nostru sa poata sa-si depaseasca limitele impotriva carora se lupta? Sa ne amintim totusi ca baza “softului” de identitate- Self-Concept-ul, nu pare deloc intangibila, abstracta, fiind compusa din retele neuronale si din energia care curge de-a lungul acestora…

Colectia de scripturi (suna ca-n informatica, dar…) formate prin combinarea de procese biochimice ale creierului, engramari emotionale, cognitii despre acestea si valori este “softul” care ne modeleaza viata. Se discuta din acest motiv despre tipare repetitive, cu auto-indeplinire, sau pur si simplu despre stil de viata.

Mda… si mie-mi vine in cap expresia aia cu liberul arbitru..unde-o fi?

Adica populatiile din Imaginar (vezi postul anterior) nu-s chiar asa..o metafora ?!

Daca metafora asta poate sa-mi “faca” un ulcer sau o boala de piele, parca as vrea sa stiu ce a adus-o prin Imaginarul meu si ce-i genereaza autonomia..

Obiectivul meu e sa va/ ma provoc (!) in a gandi mai aproape de ceea ce un individ pe nume Daniel Stern a denumit si descris in 1985 ca fiind: “representations of interactions that have been generalized”- RIGs. Nu imi doresc  neaparat o disertatie teoretica, ci sa-mi exprim uimirea fata de energia, forta cu care aceste formatiuni, odata „intrebate” de sanatate in cursul psihoterapiei, reusesc sa fure „peisajul” clientului si sa-l deturneze de la o discutie care le are drept obiect.

Da, lacrimile de Batavia stiu sa reziste tentativelor mai putin hotarate de a le face sa piarda suprematia asupra Imaginarului nostru!

Tot ele, RIGs, abordate cu rabdare si suficienta energie in cadrul psihoterapiei, pot ceda cantitatea de energie pe care au inmagazinat-o cu ani in urma la crearea lor. Altfel cum sa explici faptul ca un client care termina psihoterapia are pentru el, ideile si planurile sale mai mult entuziasm si creativitate?

Cam de-aici incepe liberul arbitru, dupa ce micile lacrimi de Batavia din Imaginarul nostru incep sa cedeze ce-au furat la formarea noastra ca fiinte autonome: simtul propriei persoane, Self-conceptul. Ne lasa, cu alte cuvinte, sa mai vedem/ sa ne simbolizam si altceva decat ce-au “vazut” ele la data formarii lor.

Si astfel, in Simbolic, (vazut ca domeniu psihic al sensului si semnificatiilor atribuite obiectelor inconjuratoare si trairilor noastre) , apar definitii ale realitatii noi, mai functionale, actualizate 😉

Mai pe romaneste, de fiecare data cand ne fuge mintea de la ceva important legat de noi, ar fi interesant s-o readucem cu blandete la traseul initial, acela in care eram angajati in auto-lamurire. Cu cat fuge mai mult, cu atat e un semn mai bun ca dedesubt e o lacrima de Batavia (stiu, si mie-mi place limbajul ultra-specializat al oricarei scoli de psihoterapie, asa ca am sa traduc metafora anterioara in acronimul RIGs 😉. Ea trebuie reancalzita, pentru ca doar astfel energia din ea se poate reantoarce pasnic la noi si ne poate alimenta creativitatea si pofta de viata. Interventia in forta poate cel mult sa ne oboseasca, sa ne confirme ca stratul de protectie al acestei formatiuni e mai puternic decat vointa noastra. Mai rau, daca reusim sa ciobim suprafata lacrimii de Batavia, efectul e unul singur: eliberarea dureroasa si distructiva a energiei care a fost inmagazinata la momentul formarii acesteia.

Daca n-ati adormit pana aici, probil ca deja sunteti nerabdatori sa vedeti daca se poate masura povestea spusa de mine… Vine si statistica, data viitoare 😉