Moscova- poveste despre contrarii
Am plecat la drumul asta cu o chestie ciudata in suflet: dar daca felul in care tind sa ma raportez in mod constant la realitatea din jur vine reflectat inapoi catre mine?
Nu e deloc o intrebare retorica, ci e o chestie extrem de practica: ca sa-mi fie mai clar la ce ma uit, am de inteles mai intai cum tind sa vad lucrurile.
Asa ca am mers in Rusia, stiind toate cate se intampla acolo, cu bune si mai putin bune.
M-am gandit in prima seara acolo ca sunt usor paranoid, ca sunt tensionat si nu-mi era prea clar daca e realitatea din mediu sau proiectia mea. Apoi am devenit atent la ce era in jurul meu: colegii cu care stateam la masa erau ca pisicile nervoase, cu urechile ciulite, iar temele in discutie erau situatia locala si ultimele stiri din regiune.
Unii din ei chiar n-au dormit de grija unor explozii…pasamite artificiile din Piata Rosie i-au cam speriat 😉
Apoi am inceput sa merg pe strada, sa interactionez, sa simt. Soferul de taxi cu care m-am incapatanat sa merg, un tatar care vorbea in orice alta limba decat rusa sau engleza, parea tare relaxat in comparatie cu mine. Teritoriu necunoscut, nu pot vorbi, destinatia e aiurea-n camp… dar omul pare linistit. Ce-ar fi sa ma iau dupa el si sa stau linistit si eu? Uite ca functioneaza, am ajuns unde voiam si soferul Rajad zambeste si-mi da un numar de telefon, sa-l chem sa ma ia cu taxiul lui la intoarcere (dupa toate filmele vazute pe postul TV Moscova 1 inainte de Revolutie, macar stiu sa intreb cum il cheama si sa-i cer in rusa un creion 😉
Seara urmatoare e Piata Rosie. Plina de cantece, lumina si steaguri. Soldati cam de toate felurile si filtre de securitate, dar in mod ciudat, nu simt ostilitate nicaieri. Hmm…dar daca ma insel si pun preconceptiile inaintea perceptiei? Cum or fi oamenii astia daca las deoparte aiurelile din capul meu? 
Merg pe strada si observ structurile gigantice construite pentru a simboliza puterea: cladirea Ministerului Afacerilor Interne imi da dureri de ceafa la cat e de inalta… dar in metrou ma simt ca-n Bucuresti.
Trec pe langa Kremlinul moscovit si vad povesti.
Nu, nu e din cauza ca nu mi-am luat pastilele! Vad cei doi vecini, vulpea si cocorul. Foarte diferiti, curiosi sa stie fiecare cum e celalalt. Asa ca intr-o buna zi, vulpea il invita pe cocor sa vina la cina, sa serveasca impreuna orez. Vulpea manca tacticoasa orezul, fara sa bage de seama cocorul care incerca neputincios sa ciuguleasca orezul din farfurie.
Nu peste mult timp, cocorul intoarce invitatia vulpii… doar ca-i serveste orez intr-o amfora cu gatul lung si subtire, din care doar un cocor poate manca.
Asa se face ca pana astazi, cand un cocor se aseaza pe camp, o vulpe se va furisa in preajma lui pentru a pedepsi rusinea suferita in timpuri de poveste 😉
Incet-incet, linistea vine catre mine si pot sa le simt caldura interioara, energia si entuziasmul celor care se misca in jurul meu pe strada, in magazine, in sala de training. In 45 minute poti fi cel mai bun prieten al lor si vei fi surprins cat de repede isi iau in serios rolul de gazda.
In jurul meu oamenii sunt usor diferiti, dar extrem de atenti in a-ti anticipa nevoile. Redescopar semnificatia termenului reverentios interactionand cu unii dintre ei.
N-am nicio sansa sa ma simt ca vulpea, si n-as vrea sa-i tratez ca pe cocorul din poveste.
In zilele care trec lucrurile vin usor, curg: e ultima intalnire cu ei si, din ce-mi spun, imi dau seama cat de atenti au fost la comportamentul meu timp de cinci luni in fata lor si cat de multe au inteles fara sa le spun explicit ce fac.
Da, simt ca se potriveste expresia:
As above, so below, as within, so without. Hermes Trismegistus.
Mi se confirma ca ce-i in mine vine catre mine prin cei cu care ma intalnesc.
Ma voi intoarce 🙂
