Lucrand deunazi alaturi de o echipa, am descoperit toate grupele de muschi vreodata avute prin faptul ca ma dureau ingrozitor dupa 5 zile de “insotire”.
A fost o perioada in care am avut nevoie de alte resurse pentru a ma adapta si a fost greu..sau nou? Munca a constat in operatiuni concrete, fizice si, pe alocuri, a fost insotita de riscul palpabil al accidentarii sau de riscul de a strica ceva.
Oboseala si ritmul alert au facut ca expresia “termen limita”sa nu mai fie un eufemism, ci pur si simplu ceva care iti delimiteaza libertatea in mod brutal (la ora la care clientii aveau acces in spatiul de lucru al echipei, toate operatiunile trebuiau sa fie incheiate).
In plan mental am observat migrarea catre concret si operational, succesiv contactului direct cu lucrurile, cu forma, greutatea si consistenta acestora, cu stimulii mediului (sunete, culori cu direct impact asupra mea si asupra nivelului de alerta).

Caracterul imperios al stimulilor facea ca, de multe ori, semnificatia lor sa nu poata fi negociata in vreun fel – claxonul unui motostivuitor ramane ceva de luat in serios, mai ales intr-un spatiu ingust de doar cativa metri!
Reculul din concret a adus intelegerea cadrului si a interactiunilor, a senzatiilor observate. Altfel spus, gasirea unui tipar si intelegerea acestuia, punerea de sens au aparut doar prin desprinderea de concretul senzatiilor incercate in cadrul respectiv.
Apoi m-am intristat: mi-as dori intesitatea de fiintare a perioadei descrise astfel, dar imi doresc si accesul la sensul din spatele faptelor. Imi dau seama ca absorbtia in concret te poate indeparta de liniile fine si transparente care curbeaza uneori suprafata dintre cauza si efect.

Am realizat ca acel complex al Eului poate fi umbrit la contactul cu tangibilul. Poti uita repede ce si cine esti cand prin fata ochilor se perinda atatia oameni si atatea fapte. Ne fura jocul papusilor, sunetul vocilor lor si culorile minunate in cursul unui spectacol de teatru, nu? Iar papusarii din spate, imbracati cat mai discret, ajungem sa-i consideram de-a dreptul accidente ale perceptiei, de dragul pastrarii iluziei povestii in derulare.

In cazul acesta cauzalitatea devine “evidenta”si e singura maniera in care ni se pare ca pot functiona lucrurile.
Din contra, cu un pic de timp la dispozitie (furat, sa zicem, de la termenele-limita si operatiunile care mai de care mai obligatorii), poti lasa in constiinta acea perceptie-din-interior (sa-i zicem intuitie?) asupra sforilor care anima papusile atat de frumos colorate.
Poti sa citesti uneori scenariul din spatele faptelor, dupa ce te uiti de aproape la ele?

No related posts.