Arhitectul

Man is the measure of all things, of the things that are how they are, and of the things that are not how they are not

Protagoras

In 1296, pe locul unei biserici devenite neincapatoare pentru populatia in crestere Florentei, incepeau lucrarile la Catedrala Sfintei Maria a Florilor.

Arnolfo di Cambio era arhitectul care a conceput planurile noii catedrale.

Arnolfo di Cambio moare in 1310, iar lucrarea este reluata abia in 1331, sub patronajul Ghildei negustorilor de lana (Arte della Lana). O serie de arhitecti repornesc apoi proiectul si-l abandoneaza in diferite etape: Giotto, Andrea Pisano, Francesco Talenti, Andrea Orcagna.

Toti acesti arhitecti au respectat in general planurile initiale ale lui Arnolfo di Cambio, facand insa ajustari ale proportiilor catedralei.

Se ajunge astfel dupa 140 (!) ani la faza finala a constructiei, acesteia lipsindu-i Domul. In 1418 Arte della Lana anunta un concurs pentru proiectul Domului.

Sprijinit de Cosimo di Medici, intra in scena un arhitect mai putin consacrat, provenind din ghilda bijutierilor: Filippo Brunelleschi. Aducea cu el aerul schimbarii, trecerea de la stilul gotic medieval la stilul renascentist, trecerea asadar la valorile umaniste.

Lucrurile n-au ramas la stadiul unei declaratii de apartenenta la un curent cultural: avand in jurul lui minti vizionare (Cosimo di Medici si Leonadro da Vinci), Filippo Brunelleschi schimba radical modul in care se construia la acea vreme. Trece inaintea timpului sau si inoveaza, parasind proportiile rigide, intunecate ale stilului gotic, pentru luminozitatea si curajul geometric al Renasterii.

Pana azi, Domul din Florenta este cea mai mare cladire din lume facuta din caramizi. Solutiile tehnice abordate de Brunelleschi au facut inutila prezenta unei schele interioare (la drept vorbind, la cat de mare era interiorul Domului, n-ar fi existat lemn in toata provincia Toscana ca sa se poata construi o asemenea schela).

M-am uitat la Dom cand am fost in Florenta, m-am uitat la Catedrala. Pe treptele Catedralei incoronate de aceasta minunatie sunt inscriptionate numele celor care 140 ani au construit, cumva in asteptarea unei inovatii. Pe laterala pietii ce inconjoara Domul si Catedrala, florentinii au asezat statuile a doi arhitecti: Arnolfo di Cambio si Filippo Brunlleschi. Doar Brunelleschi priveste si azi peste ani Domul, visand de zor idei si proportii pentru era Renasterii pe care a declasat-o.

Brunelleschi moare in 1446 si este inmormantat in interiorul catedralei desavarsite de creatia sa. Este printre cei foarte putini care au avut parte de o asemenea onoare, acordata pentru curajul de care a data dovada. Pe piatra lui de mormant florentinii au scris: “aici este trupul marelui om inovativ Filippo Brunelleschi din Florenta”.

M-am intors din Florenta cu gandul la cat de mult l-au placut florentinii pe arhitectul care a indraznit sa se razvrateasca impotriva tiraniei stilului gotic.

Dar cred ca cel mai mult l-au placut pentru ca i-a invitat pe toti sa creasca armonios, sa schimbe ceea ce e inutil, sa fie vii, sa simta.

Zbuciumul nostru intern e o masura a cautarii unei expresii proprii. Traim pleonastic, ne descoperim deciziile incalcite intr-un conglomerat tiranic, incalcit, din care nu putem iesi desi am vrea. Traim tautologic, argumentand ganduri “originale” cu logici copiate.

Mostenim stiluri de la cei care ne invata a construi pe dinauntru. Le mostenim modul de gandire, limitele si solutiile. Mostenim masura, proportiile, planurile de la ei, pentru ca ei sunt Arhitectii care ne-au gandit la inceputuri.

Apoi… descoperim ca putem aduce mai multa lumina, mai multa armonie in ceea ce suntem ca si edificiu de ganduri si emotii.

Limitele reci ale propriei constructii ne indeamna sa inovam.

Putem oare sa fim proprii nostri constructori, sa ne cream proportiile si libertatea de gandire?

Bine-ar fi… gandeste-te la Brunelleschi si-ai sa indraznesti 😉