ganduri | Psihologie servicii | Page 4
15 Feb

Stiam eu ;)

Between the dreams of night and day there is not so great a difference.

CARL JUNG, Psychology of the Unconscious

Weekend-ul asta a trecut ciudat si m-a urmarit un sentiment de intarziere si neadecvare la context.

Cand, in cautarea unui nou set de capete de surubelnita – orice psiholog trebuie sa aiba doua seturi de astfel de unelte – m-am indreptat spre intrarea unui magazin DYI, am vazut-o pe femeia care nu era atenta la usa glisanta. Am oprit cu mana jumatatea dinspre mine, dar ea s-a izbit de cealalta jumatate glisanta a usii. Am putut doar sa-i spun ca-mi pare rau.

Cand, in vestiar, langa mine, un nou participant la antrenamente a pus hotarat mana pe usa dulapului personal, am putut doar sa observ cum isi da cu usa in cap. Din nou, mi-a parut rau, dar nu l-am putut opri.

lead_deskew=0 checksum=b509a49b1ceb62168241a85f32642e41Si apoi mi-am adus aminte de Epimeteu, fratele lui Prometeu. Numele primului inseamna literal “cunoastere dupa”, in timp ce numele celui de-al doilea inseamna “cunoastere inainte”.

Cei doi frati titani au creat oamenii si apoi au hotarat sa imparta calitati tuturor animalelor Pamantului. Epimeteu i-a cerut fratelui sau sa fie lasat sa faca singur asta, iar Prometeu doar sa verifice la final munca.

Asa se face ca toate animalele au fost bine inzestrate cu colti, aripi, viclenie, piele groasa sau viteza de fuga, in asa fel incat stirpea lor sa supravietuiasca.

Cand a terminat de impartit insusirile, Epimeteu a constatat ca nu se gandise la om. Fapt pentru care Prometeu a trebuit sa fure cunoasterea de sine (focul) si artele mestesugaresti (creativitatea) de la Hefaistos.

Povestea stim cum s-a terminat: Prometeu legat de munte si vulturul lui Zeus “servit” zilnic cu ficatul lui Prometeu.

De fapt ce m-a atins in aceste intamplari petrecute in preajma mea? N-am fost viu, am asteptat la o secunda in spatele intamplarii si apoi am constatat ca e prea tarziu. Am fost epimetean, nu prometean: am fost in urma Timpului si desincronizarea asta m-a suparat. Desi atentia mi-a fost atrasa de ceva in desfasurare, n-am putut duce pana la capat intuitia. M-am simtit adormit, dar intr-un vis-treaz, incapabil sa inteleg incotro se intampla lucrurile.

Am fost reactiv.

Asteptarea este diferita de speranta prin aceea ca prima presupune un rezultat al actiunii produs printr-o legatura de tip cauza-efect, pe cand a doua presupune doar sentimentul de incredere in rezolvarea favorabila (si creativa) a unei probleme. Din speranta lipseste cunoasterea legaturii cauza-efect si apare oportunitatea si proactivitatea.

Atat speranta cat si asteptarea introduc viitorul in gandirea noastra, doar ca asteptarea il mecanizeaza si ingusteaza dupa limitele gandirii celui care asteapta, iar speranta lasa viitorul sa se desfasoare dupa gradele de libertate ale sansei.

Conditia epimeteiana in care m-am descoperit inseamna pentru mine sa constat si sa uit; sa fiu aproape de intelegere, dar sa nu pot intelege un tipar al intamplarilor; sa fiu rob al incapacitatii de a modifica cursul faptelor – cu alte cuvinte, sa dorm.

Ciudat vis am visat in acest week-end, dar (sper) ca m-am trezit 😉

The object of the interest does not seem to have been to grasp hold of the “how” of the real world as objectively and exactly as possibly, but to aesthetically adapt subjective phantasies and expectations.

CARL JUNG, Psychology of the Unconscious

 

 

11 Jan

Meditatie despre nevroza

Claritatea si precizia nu sunt atribute ale suferintei sufletesti. Mai degraba contrariul e adevarat. Uneori, cel ce solicita nu vede, nu intelege si nu gaseste solutia practica, ci intelege doar situatia anormala si dezechilbranta in care se framanta. Alteori nu o intelege nici pe aceasta din urma, dar constata ca ansamblul mijloacelor sale de acomodare nu mai e eficient, nu mai corespunde structurii situationale, il lasa sa pluteasca intr-un fel de impoderabilitate sociala si ceata a existentei.[…] Cateodata nevroticul ni se ofera ca o pagina alba, sprijinindu-se integral pe posibilitatile noastre de […] a deduce articulatiile sufletesti ale fiintei sale.
Pamfil & Ogodescu, Nevrozele, 1974

Mai intai am observat ca s-au rupt manusile. Mare lucru, mi-am zis. Imi iau altele. Am amanat un timp decizia, din lene. Apoi am vazut ca pielea de pe incheieturile degetelor s-a rupt si ea, in ciuda protectiilor de plastic. Mi-am luat asadar alte manusi, dar acelasi model cu cele la care renuntasem. Ma obisnuisem cu ele si nu aveam chef de experimente.

Numai ca…degetele mele au continuat sa sufere, in ciuda “solutiei” cu manusile cele “noi”.

 2  3  1

La vremea respectiva, m-au surprins rupturile aparute in aceleasi locuri pe pielea degetelor mele, motiv pentru care le-am si fotografiat. Apoi am inceput sa ma gandesc ca tiparul asta imi poate spune ceva. Ma poate pune in contact cu incapatanarea si refuzul meu de a vedea un anumit mod de a actiona?

Ma simteam ca si cum o mana nevazuta ar fi tras brusc o perdea din fata ochilor mei, lasandu-ma sa vad doar rezultatul unor actiuni intamplate pe furis: tadaa… iar ai degetele rupte!

Nu intentionam sa folosesc imaginile astea, dar o discutie de vineri m-a facut sa ma gandesc la cat putem tolera un mod defectuos de actiune, mod care nu e doar o impresie. Produce acest mod rani, dureri si scaderea fortei de care avem nevoie spre a ne considera adaptati la viata de zi cu zi.

Oscilatia intre adaptare si dezadaptare nu-mi pare o simpla metafora. Tu de cate ori ai platit cu insomnii incapacitatea de a te adapta la ceva necunoscut? Asta ca sa folosim un exemplu benign, de mica intensitate.

Pasul facut in zona necunoscutului si incertului ne imbolnaveste de o frica prafoasa, nedefinita (anxietate?), dar totul dureaza pana trecem de pragul deja-intelesului, deja-cunoscutului. Ramanerea in acest taram in care domina Neclar si Incert, incapacitatea de a trece pragul, ne confrunta cu un mediu acid, in care mintea si corpul nostru se dizolva incet in boala. Lipsa de informatie necesara adaptarii e traita in plan psihologic ca suferinta, ca o criza.

Oscilatia intre nu stiu  si stiu e naturala si face ca ceasul istoriei personale sa arate corect orele. Dar daca mecanismul asta ce da cadenta vietii se blocheaza? Ramanem intr-o bula de timp imbacsita si incremenita, in timp ce realitatea pare sa treaca in mare viteza pe langa noi. Alunecarea incetinita prin realitatea inconjuratoare face ca tegumentul nostru emotional sa sufere, bucati din el fiind smulse brutal.

Aflati intre praguri, gasim “explicatii” rudimentare, schematice si rigide pentru ce ne inconjoara. Folosim aceste ganduri-carja sau trairi-carja pentru a ne continua deplasarea spre limanul Sensului salvator.

Mai rau nu e ca ajungem intre praguri, pentru ca asta-i cadenta fiintarii. Ciudat devine cand ne atasam de felul in care gandim intre pragurile prin care trecem in cautarea sensului. Si astfel trairile simplificate, schematizate devin dominante, inlocuind adaptarea vie si necesara la mediul continuu schimbator din jur.

M-as intreba: dar daca ranile pe care le vad sunt expresia metaforica a ceea ce nu am curajul sa-mi spun?

Ca sa-mi raspund, ar trebui sa vad dincolo de pragul cetos al lui Acum. Dar stai…vad deja … alte manusi 😉

 4  manusi noi
31 Dec

Obiective pentru 2015

The proper order of things is often a mystery to me. You, too?

Cheshire Catcheshire_cat

Mancam ceva, pe urma discutm despre obiectivele de anul trecut si despre obiectivele anului care vine.

Reteta de Revelion include:

un motan viu am gresit, e doar ornamentul mesei 😉

– paste integrale, facute in casa

– scoici cu sos de branza albastra, usturoi , pesto si peperoncino (daca sosul e facut cu unt va garantez ca aluneca mai usor totul pe gat)

– sampanie, ca doar vine un an nou

1 2 3

 

Asa, acum sa vedem ce-mi propusesem sa fac in anul 2014:

a) sa conduc ce am ales

b) sa imi dezvolt intuitia

c) sa pot frana in situatiile si locurile potrivite

bogdan rotaruCe-am realizat din ce mi-am propus?

a) & b) Pai… anul asta am stat pe prispa la piticii suedezi si m-am intrebat incotro e drumul catre mine. Intuitia mi-a arat un drum care s-a configurat pana in punctul in care am realizat ca incep sa conduc ce am ales (dovada in poza ) 😉

c) Controlul si echilibrul la franare vin pe traseu (sper).

Ia sa vedem pentru 2015… ce sa fie, ce sa fie…?

– sa merg mai departe prin Wonderland 😉

– sa fiu capabil sa inteleg devierile de la traseul gandit intial si sa le recunosc drept scurtaturi

– sa ma regasesc prin interactiunea cu cei cu care ma intalnesc

La multi ani!

24 Dec

Cafea pentru Mos Craciun

Azi am fost intrebat daca-l astept pe Mos Craciun.

…bine, mi-e greu sa raspund, dar nu! Mosul a fost anul asta pe la mine mai devreme.

Asa ca eu si cu Chuck Norris nu-l asteptam pe Mos 😉

I-am facut pentru maine dimineata o cafea speciala, pentru ca va fi obosit. Stiti, Mosul se opreste de fiecare data dimineata pe la mine in drumul lui spre casa. Asta pentru ca de cativa ani a observat ca fac cea mai buna cafea de Craciun, de aici si pana in Laponia: lime, rodie si miere de albine, amestecate cu un shot de espresso.1-1

I-am lasat langa bradul Gogoasa cafeaua cu pricina si o turta de susan cu scortisoara.

2

Craciun fericit!

08 Nov

Sindromul “Mircea Badea”


Strict Standards: Only variables should be assigned by reference in /home/rpsi3328/public_html/blog/wp-content/plugins/photo-galleria/photo-galleria.php on line 397


1
Treceam azi pe langa departamentul “Chestii care traiesc in apa si-s bune de mancat”, ingandurat ca de obicei. Ingandurat, pentru ca mi-era foame si nu eram sigur ca  ajung acasa cu toti banii la mine 🙂

Cum treceam eu asa, de-odata am avut sentimentul penibil ca rade careva de mine. Sigur, o sa spuneti voi, mi se intampla des, exact in momentele in care nu iau pastilele la timp.

Ei, de parca as fi singurul!?

In fine, sa-mi continui ideea: m-am uitat asadar in jur si…n-am vazut pe nimeni. Mai exact nu era nicio persoana. La o privire mai atenta insa, am observat doi calamari care chicoteau (in poza o sa-i recunoasteti pe aia din caseta de sus; aia doi…care se uita fix). I-am auzit spunandu-si printre rasetele infundate: “Uite-l pe Mircea, ala care nu se pricepe”.

Vexat, le-am spus ca nu ma cheama Mircea si ca nu inteleg la ce fac referire.

Dar rasetele continuau, extinzandu-se la crevetii de alaturi!

M-am gandit apoi ca or sti ei ceva, din moment ce eu exact la asta ma gandeam: n-am maioggy gatit cam demult si mi-e frica rau ca o sa se prinda lumea ca de fapt eu nu ma pricep. Ce mai conteaza ca nu ma cheama Mircea Badea?

Exasperat de chitzaiturile (crevetii rad ciudat, stiti doar) si rasetele care nu mai conteneau in jurul meu, mi-am sunat sfatuitorul strategic  (ati ghicit, e motanul Oggy, cel din spatele camerelor de luat vederi). Nu-i place sa i se spuna Marele strateg 😉 I-am zis ca ma provoaca doi calamari galagiosi.

“Accepta provocarea” am auzit in telefon.

M-am dus glont la domnul in halat alb care parea supraveghetorul zonei si l-am rugat sa ma lase sa ies din clinica impreuna cu cei doi zurbagii cu tentacule. A zambit misterios si mi-a spus ca mi-i aduce el la casa.

Ajuns acasa, am incins cuptorul si le-am propus celor doi “tentaculosi” cafenii sa ne-ncercam puterile. Mi s-a parut ca nu mai zambeau si nu mai erau chiar veseli, dar deja nu mai aveam chef de glume: cu tagliatelle sau Capelli d’angelo? N-au raspuns, asa ca am hotarat sa le arat de ce sunt in stare.

2

Am preparat asadar tagliatelle.9

La scurt timp dupa repriza I, scorul arata asa: ei mancasera ciupercile si ardeii, eu pregatisem usturoiul.3

Ca sa fie toata lumea multumita, am pregatit si niste branza Feta cu peperoncino, ulei de masline si tentaculele “cazute” de-a lungul confruntarii. Cei doi “tentaculosi” s-au ghiftuit pe indelete cu umplutura asta, dupa care s-au dus sa faca o sauna (la cuptor, cu vin alb).

Click pe poze pentru mai multe detalii de la locul faptei.

Ce sa va mai spun…”meciul” s-a  terminat cu diplome pentru fair-play, lumanari si vin roze!8

p.s. de fapt azi eram ingandurat pentru ca aveam asta in cap:

Tulburarea iluzionala este un diagnostic psihiatric care denota o conditie psihotica mentala caracterizata prin dezvoltarea de iluzii mai mult sau mai putin bizare in absenta unei psihopatologii semnificative. 

Tipul persecutor al tulburarii iluzionale este cel mai comun. Este asociat frecvent cu tulburarile comorbide. Pacientii cred ca sunt persecutati. Fata de iluziile de persecutie de schizofrenie, iluziile sunt sistematizate, coerente si aparate de logica clara. Nu se observa o deteriorare a personalitatii si a functiei sociale. Pacientii sunt frecvent implicati in litigii formale impotriva persecutorilor. Pacientii prezinta un grad de stress emotional cum este iritabilitatea, furia si resentimentul. In situatiile extreme pot apela la violenta impotriva celor care considera ca ii ataca. Distinctia dintre normalitate, ideile supraevaluate si iluzii poate fi facuta in unele cazuri.

In poza de mai jos, ala cu spatele e Mircea Badea. Doamna in portocaliu e arbitra meciului, doamna care-l salveaza pe Badea de la un deces rusinos.

Ala chel e dl.”psihiatru” care-l trezeste pe Mircea Badea la realitatea dura: Chuck Norris e numai unu’ !

mircea

02 Nov

Quantum

The stream of knowledge is heading toward a non-mechanical reality; the universe begins to look more like a great thought than like a great machine. Mind no longer appears to be an accidental intruder into the realm of matter, we ought rather hail it as the creator and governor of the realm of matter. Get over it, and accept the inarguable conclusion. The universe is immaterial-mental and spiritual.” (R.C. Henry, “The Mental Universe” ; Nature 436:29,2005)

James Hopwood Jeans

altamira

altamira

Hai sa spunem ca ne propunem chestii. Ceva de genul: sa ne simtim bine in pielea noastra, sa fim fericiti, sa avem o relatie implinita cu cine ne e drag.

Bine, as putea sa ma gandesc si la chestii mai “grave” de-atat, cum ar fi obiectivele pe termen lung ale unei organizatii sau (cu un maxim de ingrijorare pentru sanatatea mea mentala) as putea sa rostesc cuvantul strategie… 😉

Mda. Distanta dintre un acum si chestiile alea “grave” de mai sus  e exprimata prin intervalul de timp in care sunt capabil sa mi le imaginez si apropii. Daca as avea tot timpul din lume, nimic n-ar fi prea greu de facut. Problema e ca, pana sa ajungem sa ne concentram la ce-am zis ca facem, trecem la alta chestie pe care realitatea ne-a scos-o in cale.

De ceva timp ma confrunt cu doua tendinte opuse:

– una ma afunda in “prioritati” efemere, lucruri care dispar in cateva ore sau pana la finalul zilei. Ce voi n-aveti Outlook-ul care va atrage in tot felul de probleme externe voua, create parca special pentru a va manca orice claritate a privirii spre inainte? Ei, hai…

– cealalta tendinta imi este soptita permanent de observarea clientilor de la cabinet. Ma intreb ce m-as face fara practica psihoterapiei? Da, cred ca as merge la psihoterapie 😉

Despre aceasta a doua tendinta vreau sa  gandesc in aceste randuri. Imi apare destul de evindent ca, dupa un oarecare timp petrecut in dialog cu sine (doar nu credea vreunul din voi ca psihoterapia este despre sfaturile vreunui guru?!) , fiinta umana incepe a se focaliza mai mult pe ceea ce simte si nu pe ceea ce i se intampla in viata de zi cu zi.

Timpul alocat discutiei despre ceea ce se intampla descreste, persoana din fata mea vorbeste mai scurt despre ceea ce a facut. Timpul incepe sa fie folosit pentru a analiza ceva ce pare sa se intinda ca o panza sub tot ceea ce se produce la nivel faptic. Vorbim despre senzatii si sentimente care urmaresc din profunzime faptele.

Si clientul trece printr-o perioada in care traieste faptele, de data asta la un nivel de acces superior etapei anterioare. Adica poate conceptualiza ceea ce face, de-odata cu simtirea a ceea ce se intampla in interiorul sau.

Etapa urmatoare ma fascineaza mereu: clientul devine un mic vrajitor! Accesul la ceea ce simte se imbunatateste si poate sa simta ceea ce face…Pe cale de consecinta, se schimba tiparele comportamentale si raspunsul corelat al mediului.

Cand se intampla prima data suita asta de etape, nici nu prea bagi de seama, doar te bucuri impreuna cu clientul ca a scapat de mai stiu eu ce tipar suparator. Apoi realizezi ca nu a disparut tiparul faptelor, ci tiparul de simtire care le genera!

Si..cand se repeta treaba asta la clienti care nu se cunosc intre ei, care au structuri de personalitate diferite…incepi sa te intrebi: care-i secretul?

Secretul pare sa fie in nivelul de acces pe care-l au la stratul de emotii si sentimente care insotesc in permanenta (co-creeaza?) faptele din jurul lor.

La final, o poveste (de adormit copii mari): doi calugari budisti priveau un steag care flutura in vant. Unul dintre ei afirma:

– Steagul se misca.

Al doilea raspunde:

– Nu, vantul se misca.

Ascultand discutia, un alt calugar raspunde:

– Nici steagul, nici vantul nu se misca. Se misca doar mintea.

02 Oct

Tesatorul de vise

 

iktomiDe cateva saptamani am un nou vecin: un paianjen portocaliu. In felul lui, e un vecin ciudat (doarme intre flori si mananca tot felul de chestii miscatoare pe care le gaseste pe-acolo), dar stie multe povesti si mie-mi place sa-l ascult cat timp isi deapana firele si-si toarce plasa la geamul meu.
Bunaoara, intr-o zi mi-a spus povestea asta: indienii Sioux din America de Nord vedeau in paianjen intruparea creativitatii si a intuitiei si-l numeau Iktomi. Venerau la el felul in care visa despre realitate cat isi torcea firele. Leganat in hamacul sau, Iktomi viseaza despre realitatea pe care o creeaza.
Paianjenul de la geamul meu mi-a mai spus ca daca visele sunt despre lucruri si fapte marete, Iktomi le prinde in plasa lui si le aduce in realitate. Daca visele sunt rele, Iktomi le lasa sa treaca prin ochiurile plasei.
Intregul sau corp e o metafora despre inceput si sfarsit, cu ale sale opt picioare si corpul in forma de semn al infinitului. De fiecare data cand isi doresc foarte mult ceva, indienii Sioux inchina un gand paianjenului-vrajitor Iktomi, pentru a-i ajuta sa teasa noua realitate.
Ei, cu povestea asta in gand am mers la ultima intalnire cu un grup interesant, grup de la care am invatat sa fiu o gazda. Am invatat sa trag firele cadrului in care apoi sa prindem impreuna idei si sentimente, sa cream noi realitati pentru noi insine.
As crede ca am visat, dar parca nu, pentru ca mai simt inca vibratiile in plasa in care pastrez realitatea creata de ei.

21 Sep

In lant

The psychological rule says that when an inner situation is not made conscious, it happens outside, as fate. […] the world must perforce act out the conflict and be torn into opposing halves.[“Christ, A Symbol of the Self,” Carl Gustav Jung, CW 9ii, par. 126.]

in lant

Mi-aduc aminte o sedinta de psihoterapie, in care al meu client mi-a aratat cu o intensitate greu de suportat felul in care si-a trait multi ani relatia cu adultii semnificativi din copilaria lui. Spun greu de suportat pentru ca nu mi-a fost usor sa indur senzatia ca nu ma vede si ca nu-i pasa. Am inteles atunci (am inteles de fapt amandoi) cum e sa dai mai departe lantul, cum e sa pui pe altul in locul in care ai fost tu, sa-l faci pe altul sa simta cum ai simtit tu.

Si m-a facut sa ma gandesc la acele criterii inconstiente care ne fac sa preferam o decizie si nu alta. Si, preferand-o pe aceasta si nu pe cealalta,  sa avem apoi ocazia sa constatam ca ne invartim in cerc, ca ne-am plictisit de cine suntem si de ceea ce facem.

Sa constatam, cu teroarea data de apropierea implacabila de o realitate careia nu stim si nu putem sa ne impotrivim, ca suntem in lanturi.

Dar partea frumoasa a povestii abia aici incepe, desi drumul e inca slab luminat: constatand ciclicitatea deciziilor si a frustrarii pe care o genereaza, incepem a ne intreba daca e vreo scapare. Caci, fara frustrarea lanturilor, cum am putea sa ridicam ochii spre vreun cer al libertatii individuale?

Incepem sa banuim existenta filtrului inconstient, a acelor criterii care ne scapa si incepem sa punem la indoiala utilitatea/ maturitatea acestora.

Oameni de un anumit fel imi intra in viata si ajung sa se rupa de mine intr-un mod dureros. Oare cum i-am ales?

Situatii in care ma eschivez vinovat, ajungand apoi sa ma intreb daca nu cumva am eu o problema constanta in a decide o cale.

Oare prin ce se diferentiaza cei doi EU de la capetele drumurilor care mi se deschid acum in fata?

05 Sep

Pe prispa la pitici

One day Alice came to a fork in the road and saw a Cheshire cat in a tree:
“Which road do I take?” she asked. “Where do you want to go?” was his response. “I don’t know”, Alice answered. “Then, said the cat, it doesn’t matter.”
If you don’t know where you’re going, any road will get you there.



Lewis Caroll – Alice in Wonderland

Am plecat la drum cu o intrebare mare: incotro? Stiu ca mai tot timpul ma intreb asta, dar de data asta pare ca timpul s-a compactat nitel si lucrurile se intampla mai repede in jurul meu. Am optiuni, dar imi lipseste o imagine de ansamblu, care sa-mi permita sa ma orientez.
Asa ca am de facut un drum pana la pitici. Sigur, mai am eu unii prin cap, dar ai mei sunt obositi si am hotarat sa-i duc intr-o excursie de toamna 😉
Dupa o cazare plina de peripetii (la un moment-dat mi-am imaginat cum ar fi sa ma gaseasca granicerii danezi dimineata bajbaind prin padure si tot intreband: unde-i cabana unde sunt cazat?) am reusit si-am adormit.
Intrebarea mea de dinainte de plecare pare acum departe, ingropata sub un maldar de sentimente, senzatii si ganduri aruncate alandala la mine prin cap, adunate in fuga peste zi. Interactiunea cu ceilalti mi-a umplut traista, e timpul s-o organizez un pic 🙂
IMG_20140903_062228_1De pe geam vad imaginea unui luminis prin care fuioarele de ceata alearga impinse de briza diminetii. Ai naibii pitici! N-au somn si pare-mi-se ca se harjonesc prin iarba plina de roua.
Ies din cabana, atent sa nu-mi trezesc colegii care inca viseaza si aleg cararea care incepe in spatele cabanei.

IMG_20140903_062402_1Ma duce agale printre copaci si raze de soare, odata cu gandurile care mi se involbureaza prin cap. Acum, mai clar ca la plecare, intrebarea INCOTRO? imi bubuie in cap. In treacat vad ciupercile portocalii pe marginea drumului si ma IMG_20140903_062550_1_1_1gandesc amuzat ca-s prea mici ca s-o tina pe omida fumatoare de narghilea din Alice in Tara Minunilor. E placut sa fiu aici, unde nu-s masini si nici internet.
Chiar, daca merg printre copacii de colo, ma pot rataci?
Si…intersectia asta…era aici? Realizez ca nu reusesc sa ma orientez, fie din cauza ca nu am fost atent pe unde am mers, fie din cauza ca pentru ochii mei copacii si drumul si iarba si pietrele sunt toate la fel. Pare ca in dreapta e drumul bun spre cabana, dar o sa-mi permit totusi 5 minute sa explorez ce-i in stanga. La cativa metri de marginea drumului domneste un bolovan imens, acoperit cu muschi. big stone_1Ma cheama sa-l incerc, asa cum ar face-o un fotoliu vechi. Ma asez, iar senzatia imi spune ca stau pe o lavita de lemn acoperita cu o patura de lana. Ce bine-ar fi sa apara careva sa-mi spuna clar incotro e decizia buna! Unde-o fi omida cu narghileaua ei acum?
Da, cred ca as putea adormi pe-aici, dar e timpul sa ma intorc.
Tin minte ca trebuie s-o iau inapoi, ca sa ajung la intersectie si apoi pe drumul spre cabana.
…constat ca imi reprezentam gresit drumul in minte, iar intuitia singura mi-a dat directia cea buna. Piatra cu pricina era pe drumul de intoarcere, cel bun. M-as fi invartit in cerc pentru vreo 15 minute daca bolovanul acoperit cu muschi nu m-ar fi chemat sa stau pe el.
Ma-ntorc la treaba si, pana seara, ceata din drumul meu se ridica: ceea ce credeam initial ca-i drumul spre casa se dovedeste pana la urma a fi o rasucire enervanta in cerc, iar drumul pe care mi l-a dat intuitia curge acum odihnitor spre intainte.
Mi-a placut la pitici 🙂IMG_20140903_064132_2

23 Jun

Calul negru

calul albStiti bancul cu acel cal negru care nu se pricepea la mecanica?

Nu-i nimic, eu tot vi-l zic:

Un tip mergea cu masina in afara orasului, cand deodata i se opreste motorul. Cum nu se pricepea deloc si se intreba cum s-o scoata la capat, apare un cal alb si-i spune:

– Vezi ca e infundat carburatorul!

Il indruma cum sa faca si pleaca. Tipul ramane masca, dar face ce i-a zis calul si minune: motorul porneste! Se opreste in primul oras la primul politist si-i povesteste totul:

– N-o sa credeti ce mi s-a intamplat: mergeam cu masina, deodata motorul s-a oprit si a aparut un cal care mi-a spus cum sa-l repar.

– Ce culoare avea calul, alb sau negru? – intreaba politistul.

– Alb.

– Dom’le, ai avut mare noroc ca nu era ala negru, ca si ala iti spune, dar nu se pricepe!

Pornesc eu de dimineata, mandru ca am “scapat” de la Registrul Auto Roman cu motocicleta omologata…si ma duc la politie, vorba ceea, sa-mi iau numar de inmatriculare.

Credeati ca s-a terminat? ntz… n-am certificat de TVA de la …ANAF Sectorul 1. Vedeti cate litere sunt capabil sa tin minte in ultima luna? Dupa o asa luna, cred ca pot sa-mi deschid linistit o firma de consiliere in inmatriculari auto- moto si carute cu coviltir.

Deci: ma duc la ANAF…intru val-vartej intr-un birou, la intamplare – oricum n-ai cum sa gresesti pentru ca esti oricum intr-un loc gresit din momentul in care esti in acea cladire.

Si… capat un raspuns: “mergeti in cladirea de alaturi, la camera 5″… ei, pe cine credeti ca gasesc eu in camera 5 din cladirea de alaturi? V-ati prins: pe domnul cal negru. Asta-mi explica sa meg inapoi la Circulatie, dar la un alt ghiseu, pentru ca aia nu se pricep la chestii si m-au indrumat gresit. Adica ai lor sunt mai negri – caii.

Bun. Ies afara, sa mai trag niste hartii la xerox- e ritualul meu obsesiv-compulsiv de linistire  cand interactionez cu autoritatile – si aud pe unu’ care cere o adeverinta cum ziceau aia de la politie ca-mi trebuie… providenta! Il interoghez pe loc, fara anestezie si omul marturiseste: la camera 2, dar nu in cladirea aia!

..aha…mai stau un pic la o coada, mai socializez cu alti motociclisti rebeli (dar supusi autoritatilor fiscale) ca si mine si…surpriza! Spiritul protector al celor-care-inmatriculeaza-motociclete-importate-din-uniunea-europeana-dar-de -la cetateni-cu-dubla-cetatenie (de aici a inceput toata harababura) imi da un semn: doamna imi face dosarul si imi indica sa merg in cladirea de alaturi, la camera 2. Unde… ce mirare, era un cal alb, care stia legislatie!

V-ati prins: in toata povestea asta am alergat vreo doua ore intre doua cladiri si intre diverse birouri ale aceleiasi institutii, populate de diversi cai de diverse culori 😉

Aveam pregatit de dimineata intre acte, pentru varianta in care n-am ce face pana-mi ies aprobarile (iluzii…) un raport despre dimensiunile leadershipului realizat de unii care cerceteaza acest fenomen social ciudat. Am regasit cele 4o de pagini pe seara, neatinse.

Poate sa am sansa asta maine, cand stau la coada pentru alte aprobari? Parca nici nu-mi vine sa mai citesc…am senzatia ca asta-mi aduce ghinion in contact cu autoritatile statului 😉

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com