Patru-cinci monitoare pe care curg parametrii unui proces tehnologic. Oameni care discuta alert despre prese industriale, trenduri neconforme cu asteptarile si riscuri. Folosesc un limbaj criptat (sau asa mi se pare mie).
Nu inteleg decat interactiunile dintre ei, nu si continutul comunicarii. Ca sa fiu sigur c-am inteles totusi ceva , il intreb pe cel care ma conduce daca n-ar fi mai simplu sa-i spuna tehnicianului (care mie-mi pare destul de iscoditor ca sa afle si singur solutia) ca are incredere ca o sa rezolve.
Raspunsul vine rapid: “aa, stie asta! Ca doar lucram de atatia ani impreuna!”
Prin camera cu podea de otel sunt rutere de internet, computere si afisaje LCD pt tot felul de masinarii, ca-n filmele SF..
Pe o latura a camerei sunt..flori. Intr-un colt al camerei..o banca de lemn, ca la bunica acasa. Un cui al bancii e batut stramb, vopseaua e insa noua, neciobita.
Atitudini diverse fata de nou: unele precaute, altele pline de interes si curiozitate.
Traditie, lucruri vechi si viitor. Intre cele doua dimensiuni, oameni. Unii vin din trecut, altii merg in viitor. Cei din urma isi fac loc incet-incet, traversand un pod construit doar din sentimente.

..poate ca am idei fixe, dar asta nu e ciudat. Ciudat e ca ele se cam confirma

Acum un an am vazut imaginea alaturata, in interiorul palatului lui Grigore Cantacuzino din Busteni. Doar ce vorbisem cu membrii echipei pe care o insoteam acolo si m-am trezit cu ei intorsi catre mine, cu fetele zambind: “I-auzi Bogdan, ce zice ghidul despre blazonul lui Cantacuzino: ceea ce doare, adesea te poate invata!”

Eu si uitasem despre discutia noastra, asa ca am fost foarte mirat sa aud ceva care suna cunoscut, dar intr-un cadru inedit (da, stiu: pastile!)

Mi-a revenit in memorie zilele astea meditatia prilejuita de blazonul lui Grigore Cantacuzino, odata cu dialogurile avute cu cativa colegi care se afla in diverse proiecte.

Pe unii proiectele i-au dezamagit: n-au gasit oamenii potriviti, deschiderea necesara si resursele pentru a-si pune ideile in practica. Pentru altii, ideea initiala a proiectului a ramas aceeasi, dar forma in care proiectul s-a intrupat s-a schimbat mult pana sa ajunga in faza finala.

Ce-au platit primii? Energie si timp investite ca sa constate ca…n-au noroc.

Ce-au platit ceilalti? Energie, timp si teama ca sa… constate ca forma initiala a proiectului, gandita la rece, se modifica odata cu trecerea ei printre oameni. Teama ca nu vor mai atinge obiectivul sau ca nu-si vor vedea ideea pusa in practica. Abia atunci cand ti-e frica incepi sa faci diferenta: tii cu mai multa forta de forma initiala sau incepi sa accepti modificarea formei, avand grija ca o cantitate cat mai mare din ideea initiala sa ramana in viata.

Hai s-o luam altfel: evoluam prin parcurgerea unor zone de disconfort in viata noastra. Cand definitiile pe care le avem nu mai pot explica realitatea, devine dureros de actuala nevoia unor definitii noi. Unele fire care ne leaga fiinta emotionala de felul in care ne-am definit realitatea se rup. Si asta doare, inspaimanta sau cel putin genereaza disconfortul adaptarii.

Si atunci “fugim” spre ceea ce stiam noi ca-i sigur. Facem ce stiam ca-i bine, ca ne-a securizat mai demult. Cheltuim energie in felul asta sa ne “adaptam” la o portiune de realitate care nu mai exista.

Sau…induram stresul dezadaptarii si pe fondul asta se aprinde luminita unei solutii noi (ca daca-i zic “creative” ce patesc?) N-o fi ea cea mai stralucita solutie, dar e mai buna decat “solutia” veche, existenta numai in creierul nostru emotional. Si mai are un avantaj solutia asta noua: genereaza suficient entuziasm cat sa ne duca mai departe.

Dar pentru ca asta sa se intample, am nevoie sa-mi spun tot timpul: ceea ce doare, adesea te poate invata (quod nocent saepe docent).
Na, daca mai era nevoie, si nenea Jobs:

In majoritatea formelor de psihoterapie (exceptand probabil unele forme de terapie fizica sau art-terapie) unul din lucrurile care se petrec intre client si terapeut este dialogul. Prin dialog, clientul comunica terapeutului modelul sau despre lume. Aceasta comunicare a modelului se face printr-o structura verbala de suprafata, adesea incompleta.
Structura de suprafata este ea insasi o reprezentare a unei structuri de profunzime. Din diverse motive, structura de suprafata nu este congruenta cu cea de profunzime. Intre transmiterea din planul intern catre cel extern pot apare adesea pierderi de sens si informatie, la fel cum lumina este deviata in drumul sau de la sursa catre ochiul receptor de diverse suprafete si volume (cu indici de refractie si reflexie diferiti-nu m-am putut abtine sa nu scriu asta )
Modelul rezultat din operationalizarea structurii de suprafata (trecerea acesteia in comportamente) este unul saracit. Se limiteaza astfel numarul de optiuni comportamentale ale clientului.
Pe masura ce piesele lipsa ale modelului de suprafata sunt recuperate, procesul de schimbare a personalitatii clientului poate incepe.
Orientarile terapeutice sunt de acord pana in acest punct. De aici incep strategii de abordare diferita.
O varianta directiva ar insemna ca modelul verbal (de suprafata) incomplet al clientului este confruntat cu un set de variante, set alcatuit de catre terapeut. Alcatuirea se face fie pe baza intuitiei, a experientei sau a analizei desfasurate de terapeut pe parcursul sedintelor de terapie. Da, asta economiseste timpul si (de ce nu?) banii clientului. Partea trista e ca aceasta strategie nu poate antrena la client obisnuinta autorelevarii modelului de profunzime prin efort personal. La extrema, aceasta strategie poate rezolva punctual o problema a clientului, dar poate mentine incompententa clientului in fata propriului proces de evolutie.
O strategie non-directiva pentru asigurarea congruentei intre structura de profunzime si cea de suprafata poate consuma timp. Timpul este, in acest caz, masura latentei unui proces in care clientul isi construieste singur ipoteze si le compara cu structura de suprafata. Ipotezele ating si inglobeaza, mai mult sau mai putin, parti din structura de profunzime. Surprizele, emotiile traite cu ocazie revelarii structurii profunde sunt stimuli care fixeaza noile continuturi descoperite si le fac operationale.
Astfel se intampla ca apare baza pentru noi comportamente si se actualizeaza structura de suprafata.
Procesul poate fi lent, dar schemele de lucru raman in posesia clientului si sunt internalizate in suma de auto-evaluari a Self-conceptului.
Din aceasta “biblioteca” de scheme, clientul poate mai tarziu apela oricand o tactica de revelare a structurii de profunzime pentru a-si facilita adaptarea si autonomia, chiar si in lipsa terapeutului.
Cu alte cuvinte, pe termen mediu si lung, aceasta strategie construieste autonomia clientului.

Am rupt manusa. M-a suparat asta, pentru ca scria pe ea (cand am cumparat-o), ca-i garantata doi ani, in conditiile utilizarii normale.
ABERÁTIE, aberatii= defectiune a unui sistem optic, care duce la obtinerea unor imagini neclare, deformate etc.
Pornesc de la faptul ca aseara i-am propus unui coleg de trafic sa-l dau cu capul de una din oglinzile lui retrovizoare. Conducand o duba, a “neglijat” faptul ca spatiul spre care se deplasa era (tocmai) ocupat de motocicleta pe care eram eu.
Hai sa spunem ca am fost foarte vehement si hotarat. N-am putut continua prea mult dialogul dinamic cu al meu “coleg” de trafic din pricina coloanei de masini care ne incuraja sa deblocam traficul si sa ne deplasam mai departe.
Surprinzator pentru mine a fost sentimentul pe care-l aveam pe parcursul “dialogului”: eram ferm convins ca mi se facuse o nedreptate si, organic, simteam ca am fost pus in pericol.
Pe intervalul de timp cat a durat episodul, starea a fost monocolora si coerenta. Din starea asta plecand, restul de promisiuni belicoase erau “normale” si resimtite ca fiind intr-un continuum firesc cu ranirea pe care era cat pe ce s-o sufar.
Se intampla ca, prin comportamentele lor, semenii nostri incalca real sau imaginar limitele fiintei noastre. Functionalitatea limitelor incalcate e una de protectie si aparare pentru continuturi psihice/ fizice. Tot asa cum se ridicau ziduri in vechime pentru a proteja interiorul cetatii – continator de cultura si averi.
Cu cat limita apara un continut mai central al fiintei noastre, cu atat apropierea neglijenta altuia de aceasta limita o evaluam mai mult ca agresiune.
Heini Hediger e un tip care vorbeste despre evaluarile de proxemica pe care le fac animalele. De exemplu, un leu adult va avea un teritoriu in care va sti ca ai intrat si te va observa, fara sa se simta amenintat. Va exista insa o distanta critica de la care, apropiindu-te, vei fi in pericol: leul s-ar putea considera atacat
Aceeasi situatie, dar cu o mangusta in locul leului, ar face ca mangusta sa se retraga de indata ce i-ai incalcat teritoriul, fara sa aiba curiozitatea sa te astepte sa-i vii prea mult in apropiere.
In lumea noastra, astfel de atitudini si evaluari le intalnim adesea. Muhammad Ali, boxerul de categorie grea, “tolera” atacul unui oponent in ring pentru a-si demonstra forta si stapanirea.
Reactiile unice ale creierului emotional sunt “lupta, fugi sau blocheaza-te”. Le aplicam diluat, negociind de fiecare data reactia emotionala cu instanta cortexului. Ceva de genul: creierul emotional dicteaza “musca-l!”, dar cortexul frontal te invata sa fii asertiv si sa-ti urmezi ideea si sa nu ridici tonul.
Intensitatea si frecventa cu care eu simt in viata de zi cu zi furia sunt aidoma cu o ecografie a structurii interne: imi aflu limitele, zidurile interne. Aud astfel rezonanta subiectiva a structurii interne confruntate cu miscarile realitatii. Inteleg si simt astfel spasmele unui continut psihic necrescut, vulnerabil (demn de a fi protejat).
Cand neglijam aceasta rezonanta subiectiva, pierdem oportunitatea de a simti limita interna si de a “aerisi”, a primeni continutul unui nucleu vechi si imatur al personalitatii noastre.
Din graba, lipsa de pregatire sau neatentie, putem trece pe langa aceste semne ale vietii psihice.
Si astfel se aduna intre fibrele tesaturii psihice interne sucul amar al furiei. Pentru a stoarce si curata aceasta esenta, uneori apelam la masuri de o intensitate sporita.
Pragurile inferioare ale acestor efecte sunt purjate prin gandire rationala de diverse feluri. Fantasmam furiosi despre un sef nesuferit sau atacam verbal o incalcare a libertatii individuale.
Blocheaza mult timp asta si corpul tau va incepe sa se comporte ca un cazan sub presiune: abur fierbinte va iesi pe la imbinari, iar structura de rezistenta va fi slabita.
Managementul activ al acestor tensiuni poate fi uneori asigurat prin miscare. Daca Vrancea e o zona activa seismic, asta e de bine: tensiunile subterane profunde sunt permanent eliminate prin miscarea placilor tectonice. Ar fi ideal sa produci constant ocazii de detensionare, de eliminare a tensiunilor. Organizarea, disciplina pentru acest ritual periodic de detensionare il numesc unii “mers la sala”.
Iaca de ce mi s-a rupt mie manusa de pe pumnul drept: era prea multa tensiune la prea mare adancime in personalitate. Limite prea apropiate de fiinta mea au fost amenintate de perceptia unor factori externi.
Cu ce-am ramas?
Cu o manusa rupta si cu sentimentul ca undeva, in interiorul sufletului, a patruns o raza de lumina prin crapatura unui zid de aparare vechi.
Acum vad mai bine afara si disting mai clar inauntru

Iaca inca un psihoterapeut in web:
Ana de la psihoterapie-copii.ro

Idei multe si cititori iti doresc!

nah, e ziua mea. asa ca iete ce-am primit!

Adica se gandira unii ca-mi place in viteza, la bordul unei masinarii galbene. Mi-au construit jucaria si ma lasa s-o si pilotez. Cica n-are treapta de viteza pentru mers inapoi )
Cam asa ceva- Ford Nascar.

In 17 iunie 1940 Franta, prin Philippe Petain, accepta incetarea luptelor si semna armistitul cu Germania. Asa se face ca in 18 iune 1940 generalul de Gaulle cheama voluntarii francezi sa infiinteze ceea ce se va numi Rezistenta Franceza.
Rezistenta Franceza culegea informatii, sabota trupele de ocupatie germane si fortele regimului de la Vichy (condus de Petain).
In 1943, ca urmare a infiintarii Regimului de Munca Obligatorie (tinerii francezi erau obligati sa munceasca pentru Germania), ia nastere o miscare in interiorul Rezistentei: Maquis. In traducere libera- Boschetarii (traducerea onorifica este acceptata ca fiind “Luptatorii inarmati ai Rezistentei”).
Tinerii obligati sa munceasca pentru Germania iau calea Maquis-ului si devin cunoscuti prin faptul ca nu luau prizonieri din randul armatei germane. Acest motiv a facut ca nu de putine ori, replica germana la actiunile Maquis-ului sa fie extrem de violenta, maquisarzii fiind adesea deportati in lagare din care s-au intors foarte putini.
Maquis-ul intorcea pe dos toate planurile Wermacht-ului, folosind arme capturate chiar de la soldatii germani sau arme special construite in laboratoarele britanice (carabine cu amortizor de sunet). Minele lor antipersonal au ramas vestite: cuie si suruburi prinse in dinamita faceau ravagii in plutoanele germane trimise sa-i caute..

Facem adesea un efort sustinut sa alungam din constient ganduri sau emotii..emotii care se revolta si vor sa fie vazute, simtite chiar cu riscul renuntarii la o imagine de sine foarte clara si coerenta..disciplinata (?!)

Avem in zonele obscure ale personalitatii tot felul de “boschetari”, alungati acolo de disciplina germana a conceptului de sine: “Nu esti ca mine, n-ai ce cauta aici !”…

Cu cat ne credem mai “nemti” si mai stapani peste ele, emotiile capata mai multa energie si ne pot rasturna regimul de ordine interioara intr-un mod mai periculos. Si atunci ne trezim ca, in timpul unui mars triumfal printre evenimentele vietii noastre, de dupa vreo cotitura mai neclara ne apar in fata maquisarzii: vicleni, agresivi si nemilosi. Nu tin cont de ce credem noi despre noi insine, ne incarca cu teama si ne lasa fara energie.

Strategia lui Charles de Gaulle (seful guvernului francez din exil) a fost sa-i recunoasca pe maquisarzi si sa-i inregimenteze in armata franceza, sub forma Rezistentei. Le-a stabilit echivalenta in divizii de armata si i-a implicat in invazia din Normandia (au incetinit deplasarile de echipament ale armatei germane).

De Gaulle a fost probabil un lider inspirat (a reusit ce si-a propus, nu-i asa?) si a folosit in scop etic forta unor procese sociale natural aparute. Daca tot era comprimat arcul, de ce sa nu-i foloseasca energia si sa faca lucrurile sa mearga spre obiectivul atator francezi?

Pentru noi insine putem fi un de Gaulle..putem recunoaste si accepta acele emotii negative pe care avem tendinta sa le ascundem in inconstient. Le dam astfel un mediu in care sa se manifeste controlat si preantampinam aparitia lor terifianta de dupa cine-stie ce colt al drumului nostru prin viata. Vorba ceea : “To name it is to tame it”

As spune ca Maquisarzii pot apare in Piata Universitatii si alte locuri centrale din noi, dar mai intai cred ca e nevoie de ceva de genul Wermacht-ului, care sa incalce cultura si libertatea unei tari (individ..) atat de mult, incat sa duca multa energie in inconstient.

.. aflati voi singuri ce-a patit Philippe Pétain dupa ce-a fost condamnat la moarte si gratiat de Charles de Gaulle

…ca sa puteti intelege ce am de zis/ facut, luati mai intai o masura de precautie: inchideti pe balcon tot ce seamana cu “chestia” paroasa din poza alaturata. Daca-i cedati si-i dati drumul in casa..va va privi de sus tot timpul cat lucrati
Asa..acum suntem gata sa gatim un proiect, in doua variante: varianta impletita si varianta “ciorap” (calzone). Sunt ambele pline cu somon, telemea sarata, sos pesto. Pe de-asupra sunt ciuperci calite-n apa si un pic de ulei de masline, cu un catel de usturoi. Inainte de a le pune deasupra painicilor, printre ele amestecam un ou crud.

Pozele spun si demonstreaza tot. Precizare: in aluat am pus sare, zahar brun si plante uscate.

In esenta, ies doua chestii care arata diferit, dar au acelasi gust si aceeasi compozitie.

M-am gandit sa gatesc asa ca sa inteleg un proiect care se configureaza in functie de foarte multi participanti. E proiectul meu si tendinta era sa devin rigid si sa incerc sa-l aduc la forma imaginata initial de mine.. apoi am constatat ca singura mea preocupare e sa ramana ingredientele aceleasi..sa serveasca aceleiasi functiuni..forma nu conteaza

Revin cu teoria.

2011..a fost un an bun, in care am reusit sa vad directia din timp.

Atunci cand n-am vazut directia, probabil ca ma uitam in alta parte..

Cand am gresit, am simtit imediat si mi-am inteles lectia.

Am ramas in sea in marea majoritate a situatiilor

Pentru 2012 imi doresc:
- sa pot creste viteza de cate ori vreau si cand vreau

- sa-mi pot conduce in continuare destinul asa cum vreau

- To boldly go where my mind has never gone before

..dimineata am stat de vorba la masa cu un coleg..a venit vorba despre familie si planuri, serviciu si obiective. Mi-a spus ca n-am abordat persoana potrivita, pentru ca nu are familie si nu vede decat urmatorul obiectiv profesional.

N-o fi nici primul, nici ultimul de felul asta, si nici macar un exemplar rar (ma gandesc in timp ce scriu aceste randuri ca am vreo doua-trei exemple personale dintr-astea .

E ca si cum ai sti ca unul din cauciucurile masinii are un cui infipt in el, dar merge si asa. Cel putin o perioada, te multumesti sa vezi ca unul din pneuri pare mai dezumflat, dar opresti pe fuga la cate o benzinarie si faci presiunea, apoi alergi mai departe, catre nu-stiu-ce obiective urgente. Dar sentimentul ca ceva nu e tocmai in regula te urmareste si-ti aduci aminte seara, cand sa pleci acasa, ca ai un motiv de ingrijorare: “oare pot merge cu masina sau intre timp s-a dezumflat de tot roata aia? Uf! Pare in regula..sa nu uit maine dimineata sa mai fac o data presiunea..”

Nu merge la drum lung: trebuie sa aloci un timp pentru a merge la vulcanizare, sa stai pana nenea ala scoate cuiul din cauciuc, reechilibreaza roata, o monteaza la loc..timp cheltuit. Dar macar il cheltui o data si bine, nu de zece ori mai mult, in portii enervant de dese..

Pana la un nou proiect..i-am urat bafta colegului meu si putere de a duce cat mai multe ganduri cu el.

Mi se pare mult mai simplu sa ma opresc un pic si sa gandesc directia in care merg si felul cum imi folosesc resursele.

Dar asta cere timp..si n-am