psihoterapie | Psihologie servicii
29 Apr

Qian

Sunt 14 ani de cand am primit microscopul din imagine. Ei, ce vremuri!

“Clientii” mei de atunci fie foloseau topoare, cutite sa-si scurteze cate un “prieten”, fie incercau abilitatea vreunui criminalist in detectarea semnaturilor false pe documente. Niste neastamparati, ca sa zic asa 🙂

Despre unul din mentorii mei de atunci vreau sa povestesc insa, pentru ca mi-am luat ceva de la el, ceva care e inca util la un drum lung cat viata.

Tin minte ca ne-am certat la un momentdat: eu – invatacel, cu el – cel mai experimentat profesionist. Si mi-a fost frica, dar senzatia de nedreptate era atat de puternica, incat n-am cedat. Ceilalti colegi au asistat la dezbatere, dar n-au intervenit. Ce m-a socat dupa, a fost ca mi-au spus cativa intre patru ochi ca au apreciat curajul de a ataca orgoliul in public.

A trecut episodul si, dupa cativa ani, mentorul meu in ale grafoscopiei judiciare a iesit la pensie. In ziua in care a plecat, m-a cautat si mi-a dat un microscop- cel din imagine. Il tin inca in biblioteca, intre cartile mele de suflet.

Zilele astea am meditat la crestere, la regenerare, la fundamentul deciziei. Vedeti voi, am altfel de clienti acum: chiar daca nu-s la fel de neastamparati ca cei de acum 14 ani, discutiile cu ei nu le mai uit asa usor 😉

Si, gandind eu la cum sa aduc primavara in iarna unui client, am gasit cuvantul din titlul acestui post: Qian. Cuvantul inseamna: Yuan heng li zhen :))

Asa descriu chinezii fenomenul care da forta si energie copacilor sa inmugureasca primavara. Intr-o intelegere moderna,expresia inseamna sa actionezi cu incredere, respectandu-ti valorile.

Qian e povestea unui dragon care doarme sub apa, intr-o pestera din inima muntelui. Cand vine primavara, dragonul din poveste iese din apa si zboara maiestuos printre nori, aducand ploaia si viata in toata natura. Cand toamna se apropie, dragonul pleaca spre Apus, dincolo de linia orizontului, pentru a se confrunta cu Marea Testoasa – iarna.

Frumoasa povestea?

Uite inca una: jucandu-ma cu microscopul de care v-am povestit, am vazut un cuvant scris pe foaia la care ma uitam. Acest cuvant mi-a readus aminte cum se creeaza corect o directie: sa ai incredere in  tine. Pe urma vine si primavara 🙂

21 Feb

Na-koja-Abad

Astazi, la plecarea din cabinetul meu a unui client cu care am lucrat in ultimii doi ani mi-am adus aminte o poveste persana, venita de dincolo de muntii Qaf.

E povestea unui oras si a fantanii acestui oras. Se povesteste ca la inceput, orasul era o oaza in calea caravanelor care aduceau marfuri si vesti celor care locuiau acolo.

Orasul de care va spun a decazut cu timpul din cauza lipsei de apa. Furtunile de nisip acopereau toate fantanile, facand vitele sa moara de foame si gradinile sa se usuce.

Cadiul orasului a convocat locuitorii, impreuna hotarand sa caute un fantanar iscusit, care sa le faca cea mai buna fantana.

Fantanarul a venit, a dormit o noapte in piata orasului, iar a doua zi s-a apucat de sapat chiar in mijlocul acesteia. A muncit zile in sir pana cand a gasit un izvor. Spre mirarea locuitorilor orasului, mesterul a zidit acest prim izvor si a continuat sa sape.

A sapat pana intr-o zi, cand de sub cazmaua sa au cazut caramizi. Un tunel captusit cu piatra se deschidea in fata sa, prin peretele fantanii. A mers prin acest tunel multe ore si a ajuns in alta fantana, aflata in mijlocul altui oras. Fantanarul a iesit din fantana astfel descoperita, s-a uitat la locurile din jur in jur: a inteles ca se afla in Na-kojd-Abad (Orasul-de-nicaieri).

S-a intors in fantana si apoi la santierul sau.

A terminat de sapat fantana care s-a dovedit abundenta si rezistenta la toate furtunile abatute asupra orasului.

Cadiul, impreuna cu toti locuitorii l-au rugat pe fantanar sa ramana la ei in oras. El insa a cerut merinde si apa si a plecat intr-o dimineata sa caute orasul pe care fantana i-l aratase.

Se prea poate ca in cautarile noastre sa ne apropiem de surse ale inspiratiei, de solutii- unele mai indestulatoare, altele volatile.

Avem de sapat in interiorul nostru si de ales izvorul care ne poate ajuta sa stam in mijlocul celor mai mari arsite.

Odata cu tine, eu aflu drumuri noi, pe care voi merge de indata ce fantana va fi gata 😉

14 Jan

Imunocompromis

Am sa scriu si-am sa gandesc despre infectii nosocomiale si despre profilaxia lor.

Glumesc, am sa folosesc o analogie, pornind de la ce sunt aceste infectii: le faci fie ca ai sau nu germenii lor in tine, la momentul contactului cu un mediu bolnav. Ma rog, asa am inteles eu citind niste lucruri.

Chestii oportuniste (microorganisme), care de altfel sunt mai tot timpul pe noi sau in preajma noastra, sesizeaza momentul in care tu ai o bresa in imunitate (ce frumos suna: imunodepresie…) si-o pun de-o petrecere prin tine.

Na, si ce legatura are asta cu psihologia? Ei bine, trebuie sa ne intoarcem nitel la bazele psihologiei, ca sa vedem de unde apare aberatia pe care-o voi descrie.

Avem in interiorul nostru un sistem care se activeaza doar in interiorul campului social, in interiorul sistemului de interactiuni cu ceilalti din jurul nostru. Acest sistem are o denumire foarte bine cunoscuta: caracter.

“Caracterul se structureaza prin integrarea […] a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale. Ca urmare, el se manifesta numai in asemenea imprejurari” (Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, pag.794)

Vedem asadar ca modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta analiza adaptarilor in situatii sociale semnificative pentru individ. V-a placut asta? E din manual 😉

Adaptarea inseamna o punere la masa tratativelor a doua tabere:

  • obiectivele pe care ni le-am asumat
  • mijloacele de atingere a acestor obiective

Si de-aici incepe scandalul – ceva de genul: mint ca mi-am atins obiectivul ca sa capat prima de performanta sau accept ca nu am atins obiectivul si ma vad nevoit sa ma descurc cu mai putini bani la sfarsitul anului?

Cred ca v-am mai spus ce fiinte ciudate suntem – nu e ca si cum n-ati sti, dar m-am gandit sa ne reamintim impreuna asta 🙂 …in structura caracterului exista in permanenta o disociere intre convingeri si exprimarea acestora in opinii si actiuni.

Disocierea, ruperea intre ce gandim si ce facem/spunem e naturala asadar. E la fel de naturala ca si mantaua de bacterii, virusi pe care-o purtam pe noi in permanenta.

Felul in care te descurci cu disocierea asta face diferenta intre un caracter marunt (centrat doar pe valori de mica amploare) si unul mare (centrat pe valori ample, care implica interesul mai multor indivizi). Lamurim alta data ce-i cu diferenta asta intre valori marunte si valori mari, bine? Dar deocamdata tinem minte ca”virusii” caracterului sunt in noi, in aceasta disociere. Nimeni nu-i perfect, cu alte cuvinte 😉

Si sa ne intoarcem la disociere. Ea are un nivel optim, suportabil. Peste acest nivel, ea se transforma in infectie morala: acceptam ca spunem si facem altfel decat simtim.

In analiza propriilor noastre actiuni folosim doua etaloane:

  • cel al valorilor personale
  • cel al normei de grup

Ultimul nu-i intotdeauna cea mai buna idee, pentru ca s-ar putea sa fim in mijlocul unui focar de infectie. Ma rog, in mijlocul unui colectiv/ grup structurat stramb, fara valori majore. E o solutie ieftina, folosita pana in perioada adolescentei: trebuie sa fii cool, dar la un momentdat ti se ia si devii tu insuti/ insati. Iti aduci aminte, da?

Vorbesc asadar de un model valoric, ca “antibiotic” util atunci cand te afunzi  in infectia unor decizii neclare. Sigur, nu-i tot una daca eu am o dilema legata de:

  • partea pe care sa-mi fac freza (tinand cont ca-s chel 😉
  • renunt sau nu la un prieten care ma dezamageste

Ultima din cele doua are miza, prima nu. Pentru prima decizie am nevoie de umor 🙂 Pentru a doua decizie am nevoie de ceva antibiotice morale.

Pastila cu antibiotice, atunci cand esti in dilema morala, contine un set de convingeri fara de care nu te poti uita la tine in oglinda. Un set de convingeri care sa te ajute sa stai flamand sau in frig daca nu esti de acord cu pretul mancarii sau al caldurii. Si intelegeti voi ca nu vorbesc de “pret” in bani, ci in atitudinile cerute la schimb ca sa fii acceptat sau sa capeti ceea ce-ti trebuie.

Sa fii “de treaba”, “baiat bun”, “de-al nostru”… versus sa  stii ca te minti. Aici incepe sa se rupa ceva in tine, sa se produca o reactie.

Revenind la infectii si motivul pentru care unii trec peste ele, iar altii nu: e o chestie de imunitate, de mediu intern. Toti suntem expusi la riscul unei brese in sistemul imunitar al caracterului, dar nu toti  suferim de infectie – spun unii ca suntem imunocompetenti 😉

Pe unii valorile personale-i ajuta sa priveasca curat. Pe altii, necultivarea unui mediu intern ii expune la imunocompromitere.

A? Frumos termenul asta imprumutat de la medici… asta ca sa nu folosesc  unul mai urat, din analiza de caracter.

04 Jan

Monstrul din adancuri

“Pierzandu-ne timpul cu futilitati si intrebari frivole, nu ne omoram numai pe noi […] omoram, prin moarte lenta si sterilizare, o particica din Cosmos. Cand omul uita sa se intrebe in ce parte sta izvorul mantuirii lui, se ofilesc campurile si se-ntristeaza, sterpe, pasarile.”

Mircea Eliade, Un amanunt din Parsifal

…il privesc tacut. A incercat sa-mi raspunda, dar vorbirea i s-a poticnit. Nu o mai controleaza, semn ca-i atent la altceva, suficient de intens incat sa-i distraga atentia de la ce e pe-aici.

E bine sa-i lasi sa-si regaseasca firul vorbirii in astfel de situatii. E un semn bun: sunt departe, in adancul lor si stau de vorba cu acea parte din ei demult alungata. Nu-i tulbura, pentru ca tocmai privesc hipnotizati in ochi un monstru.

Cel din fata mea l-a intalnit acum si incepe sa-i inteleaga infratirea: niciodata complet acceptat, niciodata dorit. Intrezarit doar in momente de intensa durere, spaima sau furie. Si poate din acest motiv si confundat cu o cauza a starilor cu care se asociaza aparitia lui, a monstrului.

In forma naturala, asa-zisul monstru e un Eu niciodata ascultat sau deplin lasat liber: am risca sa ramanem singuri daca l-am lasa.

Si totusi… suntem la inaltimea fiintei noastre civilizate pentru ca picioarele noastre stau pe umerii lui, ai monstrului din adancuri. Ne-am ridicat folosind energia, simturile, puterea lui.

E greu de tolerat prezenta acestui Eu ciudat. Il zarim in oglinda cand viata ne-mpinge la marginea hartii pe care-o folosim ca sa ne parcurgem drumul stiut. Nah, nu-i placut!

Invita-l la un ceai: s-ar putea sa afli, odata cu povestea lui, secretul care-ti deschide calea catre viitor.

 

 

08 Sep

Cheie

rusted_key“I could tell you my adventures—beginning from this morning,” said Alice a little timidly; “but it’s no use going back to yesterday, because I was a different person then.”
Lewis Carroll, Alice’s Adventures in Wonderland

Suntem noi insine si ne recunoastem astfel de fiecare data cand spunem lumii din jur ce vrem. Suntem noi insine si astfel avem continuitate in a deschide acele usi care par sa recunoasca prezenta si felul nostru de a fi.

Uneori acest proces, trecerea mai deprte prin usa oportunitatilor se face intr-o clipa, fara a mai apuca sa gandim/ decidem – felul nostru de a fi pare sa fie o mana invizibila care ne precede si care deschide calea.

Se intampla insa, asa cum Alice a descoperit in Wonderland, ca pentru a intra unde n-am mai fost, sa trebuiasca sa ne transformam pe noi pentru a trece printr-o usa noua. Iar transformarea asta nu-i ceva subinteles, care sa se poata produce fara atentia si interesul nostru.

E nevoie ca procesul de transformare sa fie ceva voit, ceva care sa fie observat asa cum observam si urmarim cresterea unei plante.

E de la sine inteles ca-i frustranta lentoarea intregului proces (“Cand o sa stiu ca-s bine daca vin la psihoterapie?”)
Dar intr-o zi cresterea o sa te surprinda: atunci noul TU o sa se deschida usi de care te izbeai pana mai ieri.

Tu esti cheia 😉

26 Jul

Manticora

Nimic nu terorizeaza mai crancen sufletul  omului decat spaima de a i se contrazice sau suprima icoana despre sine.
Mircea Eliade, Drumul spre centru

 

manticoraPersanii care se incumetau sa strabata Dasht-e Loot (desertul singuratatii) povesteau  adesea inspaimantati despre o bestie cu corp de leu, rosie la culoare. Chipul de om, aripile de liliac si coada de scorpion o transformau intr-o aparitie terifianta si o moarte sigura: nici straiele, nci armele, nici alte lucruri nu ramaneau in urma nefericitului care se intalnea cu aceasta creatura. Numele ei era Mancatorul-de-oameni (Mardya khowr- Manticora).

M-am intalnit cu Manticora intr-o seara, chiar in orasul Luminilor.

Plictisit de strazile gri, drepte si bine luminate, m-am lasat condus de o alee neasfaltata, pavata cu piatra cubica. Contururile s-au estompat usor in lumina galbena. Incotro? Mi-am continuat drumul absent, lasand aleea sa ma conduca. Cladirile s-au apropiat tiptil parca, facand locul sa se aglomereze si balcoanele de deasupra sa se deschida. Mirosuri bogate de scortisoara, paciuli, ghimbir si chimion pluteau de sus, dand o textura aparte cerului bleumarin. Am privit cu mirare in jur, observand trecatorii imbracati cu haine largi, in tonuri gri, albastre sau verzi. Pielea lor era mată, caramizie la lumina strazii, cu o nuanta nemaiîntalnita de mine. Pareau facuti din lut si ceara. Pasii furisati din jur m-au alertat. Privirile lor patrunzatoare, galben-caramizii, m-au facut sa simt ca-s strain si ca nu inteleg ritmul locului in care ma aflu.

O teama difuza m-a cuprins deodata in mijlocul strazii, cu toate acele naluci in jurul meu. Am realizat ca fara de stirea mea, drumul imi furase directia si prespectiva, aruncandu-ma pe-o strada laturalnica. Persoana mea rigida nu se putea orienta sub avalansa de ganduri si senzatii. Nu gaseam repere nici in vorbele celor din jur, nici in vreo amintire.

Am parasit in graba acel loc, pastrand in mine credinta ca daca as mai fi zabovit o clipa acolo, mintea mea  s-ar fi dizolvat in aerul serii, lasand sa iasa din adancuri privirea galben-caramizie a Manticorei, mancatoarea-de-oameni-civilizati.

Fugita pare-se din bestiarele de Evului Mediu, Manticora m-a mai privit de cateva ori de-atunci. Mi-a adus de fiecare data in cabinet miros de scortisoara si teama de a ramane fara palaria de om civilizat pe cap 🙂

19 Jun

Horror vacui – introducere

[…]ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.
Constantin Brâncuși

horror vacuiDenumita si kenofobia (frica de vid, gr. kenos) se manifesta ca o frica de locuri deschise, neaglomerate, cu goluri spatiale mari. Durerea de cap, senzatia de sufocare si accelerarea ritmului cardiac insotesc aceasta frica.

Proveniti din medii emotionale reci, in care aglomerarea casei a fost “solutia” pentru a indeparta golurile emotionale, clientii care sufera de aceasta frica ciudata evita sa iasa in spatii largi pentru a nu se simti abandonati, singuri, ai nimanui.

horror vacui-2Expresia din titlu a fost folosita pentru a desemna aglomerarea bolnava de detalii care in epoca victoriana caracteriza atat designul interioarelor, pictura cat si imbracamintea oamenilor vremii.

Mult mai devreme de epoca victoriana, filosoful grec Aristotel spunea despre natura ca ar avea o frica de vid, motiv pentru care (natura) va face tot posibilul sa-l umple cu ceva (gaz sau lichid). A fost contrazis amarnic de realitatea descoperita si demonstrata de fizicienii care i-au urmat.

M-am gandit la frica de vid prima data cand n-am putut spune o vorba in timpul primei interactiuni cu un “lider” – mi-a vorbit doua ore continuu, timp in care am simtit ca nu pot sa gandesc, ca n-am loc sa fiu (prietenii stiu 😉

Am inceput apoi sa observ dialoguri (monologuri?) cu cuvinte multe si goale de continut, care nu generau nimic, dar aveau scopul de a crea senzatia fie a priceperii, fie a interesului. De fiecare data m-au uimit senzatiile de iritare, alerta si uneori furie incercate in contact cu astfel de personaje. M-am impacat abia cand am realizat ca ma impingeau, ca trageau relatia si dialogul spre o aglomerare, spre prea-plin tocmai din frica de a nu constientiza vidul. Dar mai intai a trebuit sa accept ca n-as fi putut intui frica lor daca n-as fi continut-o eu insumi: cu cat mai puternice nuantele de iritare, furie pe care le traiam, cu atat mai adanca frica pe care o momeau la suprafata fiintei mele.

Incercam disperati sa umplem senzatia ametitoare de gol, de hau adanc punand intre noi si frigul vidului ganduri, cuvinte, comportamente (…proiecte..?) aruncate frenetic, de-a valma. Pe masura ce acestea se dizolva in vid, convingerea ca noi urmam devine mai puternica, iar spaima in apropierea Nimicului se face simtita.

Efortul e imens si ne sleieste, lasandu-ne mai devreme sau mai tarziu in fata inevitabilului: confruntarea cu vidul din noi si lipsa de Sens. Forma veche a Eului paleste, lasand loc crearii unei forme noi, in care vom calatori de-aici incolo.
Fenomenele insotitoare acestui fenomen au fost incadrate de-a lungul istoriei umanitatii in spectrul tulburarilor psihotice. Psihiatri celebri insa, precum elvetianul Carl Jung si mai apoi scotianul Ronald D. Laing, au demonstrat ca frica teribila de vid, insotita de manifestarile ce-i insotesc intrarea in psihicul uman sunt doar semne ale schimbarii, ale transformarii. Ei au realizat astfel portretul tulburarilor psihotice vazute nu ca boala, ci ca metanoia, ca redescoperirea a fiintarii.

Te invit sa te gandesti la tine asa cum un sculptor isi gandeste opera: eliberarea din piatra pentru a deveni o idee se plateste cu efort, tensiune si timp.

 

27 May

Kitsune

kitsune

In our description of nature the purpose is not to disclose the real essence of phenomena but only to track down as far as possible relations between the multifold aspects of our experience. (Niels Bohr – Atomic theory and the description of nature, 1934)

M-am decis sa scriu despre vulpi. Si nu despre orice fel de vulpi, ci despre vulpile-trickster (vezi titlul); si fac asta ca sa gandesc despre o vulpe a carei coada inca n-a trecut raul.
E un proverb japonez care spune ca vulpea tanara care traverseaza un rau inghetat nu trebuie sa se grabeasca pana nu i-a trecut si coada.
In jurul anului 1550, daimyo-ul-ul Toyotomi Hideyoshi, predecesorul shogunului Tokugawa (unificatorul Japoniei), scria o scrisoare zeului orezului – Inari Daimyojin – pentru a-i adresa o plangere: una din vulpile din subordinea acestui zeu ar fi vrajit fara vreun motiv clar si intemeiat pe unul din slujitorii puternicului comandant japonez.
Prin scrisoare se mentionau, cu un ton foarte respectuos, masuri de indreptarea a situatiei, dar si aspre represalii (uciderea vulpilor din regiune) daca situatia nu inceta.

To Inari Daimyojin,
My lord, I have the honor to inform you that one of the foxes under your jurisdiction has bewitched one of my servants, causing her and others a great deal of trouble. I have to request that you make minute inquiries into the matter, and endeavor to find out the reason of your subject misbehaving in this way, and let me know the result. If it turns out that the fox has no adequate reason to give for his behavior, you are to arrest and punish him at once. If you hesitate to take action in this matter I shall issue orders for the destruction of every fox in the land. Any other particulars that you may wish to be informed of in reference to what has occurred, you can learn from the high priest of Yoshida (Walter Dening, The Life of Toyotomi Hideyoshi, p. 759)

Sigur, vom spune ca pe atunci oamenii nu erau inca foarte capabili sa inteleaga lumea asa cum o intelegem noi sau sa si-o explice cu gradul de acuratete pe care-l avem noi. Pe atunci vulpile erau vazute ca vrajitori, iar necazurile erau usor “explicate” ca fiind cauzate de vointa unor astfel de entitati.
Hmm…dar oare chiar explicam ceea ce exista sau… explicam cat intelegem din ce ne inconjoara?
Ma uit ingandurat la cel din fata mea si mi-e jena sa-i spun ca nu stiu sa raspund la ce ma intreaba: “cum scap de gandurile astea?”
Nu stiu si nici macar n-am pretentia ca inteleg ce-i cu gandurile tale. Dar stiu povestea cu vulpoiul care trece pe gheata: nu trebuie sa ne grabim, pentru ca inca n-am terminat de inteles ceea ce aveam de inteles.

Uneori ai senzatia ca tocmai te-ai prins si, increzator in forta mintii tale, esti pe cale sa sa te arunci inainte si sa impartasesti “concluzia” ta celui cu care dialoghezi. Dar… gheata subtire se crapa si coada vulpoiului poate intra in apa, esuand intr-o lipsa de sens.
Ritmul pe care l-ar propune mintea e ceva ce nu tine cont de elementele ascunse sub foaia subtire a realitatii. In schimb, ritmul pe care-l aduce o atitudine “vulpoiasca” pare sa tina cont de natura reala si completa a situatiei, ajutand la trecerea in siguranta peste apa inghetata a raului, la malul unui Sens nou, mai bogat in continut.

 

 

13 Feb

Orient


Strict Standards: Only variables should be assigned by reference in /home/rpsi3328/public_html/blog/wp-content/plugins/photo-galleria/photo-galleria.php on line 397

Where there is a great deal of pressure from outside, the conflict is unable to develop much dramatic tension for sheer lack of energy. […] the secret of  psychic development can never be betrayed, simply because that development is a question of individual capacity.
C.J. Jung, The development of personality (1954)

reflectieNu-mi pot aduna gandurile, asa ca ma voi dedica in cele ce urmeaza unei tehnici speciale de meditatie: gatitul 🙂

Caracatitele – surprinse in pozele de mai jos in timp ce se scaldau in sosul de vin alb, lime, piper roz si branza – sa stiti ca n-au fost in niciun fel deranjate (erau congelate inainte de “sauna”). Ele s-au bucurat de compania unor paste facute in casa din faina integrala. Ca sa stea linistite si sa se creada acasa (caracatitele), “culcusul” de paste a fost innobilat prin amestecare cu cerneala de sepie, capatand un minunat miros de mare.

Lasam de-oparte caracatitele vesele (vinul rosu le face bine pare-se) si gandim nitel.

Gandim…despre directie.

Cum as descrie perioada care a trecut? Ca o alternanta intre concret si abstract, intre Occident si Orient.

Contactul cu dimensiunea concreta a lucrurilor produce in mine o securizare, dar in acelasi timp si o nostalgie pentru o lume a ideilor de care nu ma ocup in tot acest timp. Nu-mi place cand stau doar printre lucruri. Chiar deloc – ma simt vinovat fara tensiunea ce insoteste intentia de a cunoaste.

Pe de alta parte, intoarcerea in lumea abstracta a idelor, a gandurilor, e insotita de alerta generata de gandul ca trebuie sa ma ocup de chestiile “reale”, sa nu fiu cu capul in nori.

busolaSimt ca ma invart in cerc si pierd esentialul, pendulez fara sa pot decide ce-i important.

Cred ca mi-ar trebui o busola care sa arate (orienteze?) directia corecta dupa care sa pot considera lucrurile importante.

Directia (intre ghilimele) in varianta ei data de evenimentele si lucrurile din jurul meu e una amorfa, supusa hazardului si anihilarii oricarei posibilitati de a transforma ceva. Pot sa-mi explic ceea ce mi se intampla, dar nu neaparat pot si influenta. Sa mai spun ca odata ce ma indrept in “directia” asta sunt sortit oboselii si ma aleg cu un sentiment acut al inautenticului?

Hmm…vad o luminita, dar nu stiu daca tunelul e cel corect 😉

Pe de alta parte, cand pun intrebari lumii din jurul meu, particip la ceea ce e in jurul meu. Da, suna ciudat, dar asa  capat si senzatia ca pot influenta ce se intampla, fiind atent la intentia de a cunoaste intamplarile. Insasi intentia de a observa pare sa fie ceva care aduce si nutreste Sensul si, odata cu el, un tonus si o energie nesecate.

Fenomenul asta m-a surprins in terapie – o data pornit procesul descoperirii, am senzatia ca asist la desfasurarea si manifestarea unei vietati cu vointa proprie. Traseul terapiei nu e stabilit de mine, ci de fenomenul fata de care-mi manifest curiozitatea, intentia de a cunoaste. De indata ce observ sau impun vreo convingere, rationalizare… lucrurile se opresc din a fi vii.

Unde-i directia?

Am doua variante asadar, precum Cezar in 10 ianuarie 49 I.C.:

  • sa constat ca zarurile au fost aruncate: Jacta alea est!
  • sa cer sa fie aruncate zarurile: Jacta alea esto!

A doua pare pe gustul meu 😉

 

 

 

17 Nov

Mantra

A mantra creates a feeling in the practicing person, it has an emotive numinous effect, it mesmerizes, it defies expression, it creates sensations that are by definition private and at the heart of all religions and spiritual phenomena.
Harvey Alper (1989), Understanding Mantras, page 11-13

Ma uit la clientul din fata mea si imi dau seama ca mi-au obosit ochii. Se misca atat de repede in fotoliul sau si atat de des, incat am senzatia ca ma uit la un film cu ritm accelerat.
Vorbeste repede, sare de la o idee la alta. Isi misca degetele iute, iar varful piciorului stang danseaza precum o coada de motan 🙂
Hmm… am o vaga senzatie ca dialogul nostru, purtat in acest ritm, nu va produce decat o vaga informare a clientului, nicidecum o crestere a contactului cu gandurile si sentimentele sale. Mai mult, spectrul banalizarii intalnirii se ascunde imediat in spatele clipei urmatoare: o discutie de suprafata, purtata cu mintea prinsa intre sms-ul care tocmai a venit si gandul la ce voi face dupa ce plec din cabinet.
– Dar acum? Acum cum esti?
Ma priveste perplex:
– Nu stiu sa raspund.
Fiind prima intalnire, aleg sa-i spun un pic despre ce-ar insemna psihoterapia: te voi insoti o perioada si-ti voi spune o poveste despre drumul tau. Apoi, cand vei simti unde vrei sa ajungi, iti vei alege drumul si ne vom desparti.
Folosesc o voce joasa, alegand in minte sa ma simt relaxat si sa nu intru in alerta lui. Ma gandesc la cata bogatie zace in interiorul lui si-i vorbesc pornind din acest sentiment de admiratie.
O data, de doua ori…asta e! Corpul lui pare ca si-a mai pierdut din liniile dure, abrupte. Spatele nu mai e ca o rigla, s-a indoit ciudat, in lateral – parca pentru a-i permite sa asculte mai bine. Mainile i s-au relaxat si parca acum asculta ce-i spun cu obrazul, nu cu urechile.

E bine… e semn ca tensiunea musculara poate fi modulata si ca are sansa sa poata simti starile pe care nu si le permite (inca?). “Mantra” si-a facut efectul si usa catre mintea care-i va ghida pasii pe drumul interior s-a intredeschis.
Esoterism? Nu cred 😉

copy_walkAm de partea mea in aceasta strategie o mica grupare de neuroni, denumiti neuroni-oglinda de catre neurofiziologul italian Giacomo Rizzolatti (studiul aici).
Rolul neuronilor-oglinda este acela de a ajuta intelegerea actiunii, a sensului acesteia. Surprinzator pentru cercetatorul italian a fost faptul ca acesti neuroni reactioneaza nu doar la vizualizarea actiunii, dar si la sunetul produs de o anumita actiune. Se creaaza o reprezentare mentala a sensului unei anumite actiuni chiar si pe baza sunetelor produse de acea actiune.

Cam ceea ce spun astia de mai sus e continut in etimologia cuvantului mantra: radacina man (a gandi) si sufixul –tra (instrument, unealta). Sensul literal ar fi “instrument al gandirii”.
Verbalizarea unor cuvinte poate transmite o informatie factuala: e verde la semafor.

Insa verbalizarea pornita dintr-un nucleu de traire bine precizata (cum te simti cand descrii ceva legat de un hobby al tau?) poate transmite tocmai acea traire in interiorul celui care asculta. Si restul cuvintelor se vor inchega in mintea celui cu care vorbesti. Si el va fi in trairea ta, iar cuvintele vor curge de la sine.

Mantra 😉

 

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com