psihoterapie | Psihologie servicii | Page 2
04 Jul

Tefen scorpionul

The educated man tries to repress the inferior man in himself, not realizing that by so doing he forces the latter into revolt. Carl Gustav Jung: Psychology and Religion

 

isis-serketSe povesteste ca dupa ce l-a nascut pe Horus, zeita egipteana Isis s-a indreptat spre mlastinile din delta Nilului. In fuga ei de intunecatul Seth, era insotita de sapte scorpioni-paznici. Ajungand obosita in tinutul mlastinilor, a cerut adapost in casa unei femei nobile.

Zeita a fost refuzata si a dormit in casa unui locuitor sarac din tinutul mlastinilor.  Acesta a primit-o in casa lui pe zeita, impreuna cu scorpionii ei. Pe timpul noptii cei sapte scorpioni-paznici si-au adunat otrava in acul unuia singur – pe nume Tefen.

Acesta a mers la casa femeii nobile, s-a strecurat pe sub usa inchisa si i-a intepat atat de tare copilul, incat casa in care locuia a luat foc. Copilul a indurat groaznice dureri din cauza veninului.

Isis a auzit plansetele femeii si degraba a vindecat copilul si a stins incendiul.

De-atunci si pana in tipurile de azi, egiptenii muscati de un scorpion se roaga zeitei ca aceasta sa anihileze otrava injectata.

Zilele astea m-am intalnit cu Tefen-scorpionul: stransese in adancimile intunecoase ale unui suflet otrava cat pentru multi ani de durere. Din cand in cand, la adapostul oboselii si fricii, iesea si ataca neinduplecat  taman pe cei mai apropiati gazdei neprimitoare.

Peste zi acestia erau vindecati cu multa compasiune, apoi alungati.

Stiind povestea lui Tefen, m-am gandit la un leac paradoxal: sa cer sa fie lasat sa intre pe usa larg deschisa a sufletului intregul alai de fiare care insotesc din umbra mersul nostru spre viitor. Ele ar intra oricum, chiar si pe sub pragul vechi.

Acum astept raspunsul scorpionului 😉

 

19 May

Enfleurage

For the alchemist the one primarily in need of redemption is not man, but the deity who is lost and sleeping in matter. His attention is directed (…) to the liberation of God from the darkness of matter.”
― C.G. Jung, Psychology and Alchemy

enfleurageSe spune despre parfumuri ca au personalitate. Ca-s iuti si puternice, languroase sau diafane.

As vrea sa-ti arat ca exista si un parfum al personalitatii, nu doar personalitatea parfumului! Si am sa-ti spun cum se extrag esentele unui astfel de parfum, apoi cum se combina notele intr-o formula vie.

Exista o tehnica de creare a parfumurilor despre care vreau sa gandesc azi. Tehnica asta presupune folosirea florilor si a unui material de extractie a parfumului. Ea consta in asezarea petalelor de flori pe un pat de vaselina animala (pomada), material caruia florile-i transfera uleiurile volatile. Parfumierul incarca cu flori containerul cu vaselina pana cand aceasta este saturata in esenta frumos mirositoare. Numarul de expuneri a vaselinei la contactul cu florile/ petalele este destul de mare (30), ceea ce presupune un timp lung de lucru si consumul unei cantitati mari de flori. Apoi separa esenta parfumului de vaselina prin tratarea cu alcool.

Am ales ca model de gandire acest procedeu folosit de parfumieri, in primul rand pentru ca e un procedeu vechi (documentat in jurul anului 1850), costisitor, tot asa cum sunt si unele din procesele noastre psihice. Si mai ales pentru ca presupune cedarea esentelor in mod lent, prin simplul contact intre flori si materia care primeste esenta lor.enfleurage03

De-a lungul evolutiei personale, intram in contact cu persoane a caror esenta o pastram in interiorul nostru, ca marturie a anilor in care materia lor emotionala devine o parte a felului nostru de a fi. Felul in care am fost tratati, felul in care ni s-a raspuns la nevoile emotionale sunt esente impalpabile si fragile. Acestea raman intr-o memorie a sufletului, tot asa cum este pastrata esenta florala in pomada folosita de parfumier.

Identitatea noastra se construieste asemenea unui parfum, din ceea ce e inmagazinat in “biblioteca” cu esente.

Ne raportam la aceasta “biblioteca” de esente personale aflata in posesia sufletului la fel cum ne raportam la persoanele reale. Ne simtim rusinati, mandri sau furiosi inspirand un pic din esenta continuta in unul din aceste recipiente, inchise si puse la pastrare cu mult timp in urma, cand am simtit prima data respectiva emotie in preajma unei persoane reale.

Ca si adevaratii parfumieri, extragem din cei care ne inconjoara acele esente care dau unicitatea parfumului personalitatii noastre. Si construim din notele acestea o armonie careia-i vom spune mai incolo Eu.

Notele de varf ale parfumului Eu, cele mai rapide, sunt usoare si volatile. In povestea mea, ele pot contine cea mai recenta interactiune cu colegii, cu cel/ cea care te-a condus la usa cand ai plecat dimineata de acasa.

Continuand comparatia cu parfumurile, putem spune ca notele de mijloc sunt cele generate de relatii de durata cu persoane a caror amprenta e bine conturata in sufletul nostru – de cate ori ai putut spune in ultima vreme “ma simt ca in copilarie, la bunici”? Si totusi nota de melancolie o recunosti chiar acum, citind randurile astea. Sau, daca preferi, pune esenta reconfortanta pe care o aduce relatia cu cel/ cea draga de acasa.

Ma voi gandi (si poate tu) la notele de baza ale unui parfum, acele accente puternice si stabile de-a lungul multor ani. As indrazni sa spun ca aceste note sunt cele care insotesc dintotdeauna personalitatea ta, simtindu-se cel mai puterninc la deciziile mari ale vietii tale.

Si as mai indrazni sa spun ca nu sunt sigur cand si cine (sau ce?) le-a pus acolo, pe rafturile ascunse si prafuite ale sufletului, spre a fi gasite cand te vei construi.

 

 

 

 

04 May

Fafnir dragonul

fafnirStiu ca va plac povestile, asa ca azi am sa va spun povestea lui Siegfried si a dragonului Fafnir.

Fafnir era fiul regelui piticilor, vestitul magician Hreidmar. Era un iscusit luptator si avea doi frati: Otr-vidra si Regin-fierarul.

Loki-trisorul le daruieste piticilor, ca recompensa pentru o greseala facuta de el, o comoara blestemata.
Orbit de lacomie, dorind sa pastreze comoara astfel dobandita doar petru el, piticul Fafnir se transforma intr-un dragon.
In clipa in care eroul Siegfried il omoara, Fafnir il surprinde pe acesta, cerandu-i sa-si spuna numele si neamul din care vine. In acest fel, suflarea otravita a dragonului patrunde in destinul lui Siegfried, influentandu-l catre un final tragic.
Da, si acum rasetele din fundal… nu va grabiti, e o metafora 😉
Deciziile rationale sunt de mult timp o iluzie. In aroganta sa, creierul orbito-frontal isi asuma decizia rationala. Insa rolul sau real este acela al unui organ al comparatiilor: sunt puse in balanta emotii, obiceiuri vechi si memoria pe termen scurt. In batalia perpetua din craniul nostru, cortexul are de infruntat emotiile (sistemul limbic) si reflexele supravietuirii (creierul reptilian).
Surpriza neplacuta incepe din momentul in care balanta de care vorbeam (creierul deciziilor noastre, cortexul orbito-frontal) nu pare foarte rationala. Nu va ganditi la gradul de educatie – studiile arata ca un grad mai mare de educatie nu are impact mai mare in claritatea deciziei, ci doar in felul in care decizia este explicata, argumentata. Pentru curiosi, articolul complet aici: The Brain, Decision Making and the Unconscious
Cu cat mai multa pregatire academica, cu atat mai pretentioasa explicatia deciziei si nu neaparat mai clare motivele deciziei. Care – motivele – de cele mai multe ori par a fi izvorate dintr-un strat irational , inconstient al fiintei noastre.
Asa ca lasati-ma sa va spun povestea cu Fafnir, dragonul indragostit de comoara lui.
In povestea cu pricina, Siegfried capata o piele indestructibila dupa ce se imbaiaza in sangele dragonului. Doar o frunza lipita pe un umar aduce aminte despre vulnerabilitatea viitoare a eroului. Blestemul dragonului va pandi in inconstientul eroului pana cand deciziile acestuia creeaza contextul in care agresorul potrivit nimereste vulnerabilitatea, cauzandu-i moartea.
A, si ce-i cu adevarat haios, e semnificatia numelui eroului: Sigfried (scris si Sigurd) compus din doua cuvinte:
– sigu: victorie
– frid: protectie, pace
L-am intalnit pe Fafnir in deciziile mele, indemnandu-ma spre esec, sugerandu-mi modele de decizie despre care credeam ca nu ma mai caracterizeaza. L-am gasit pe Fafnir in dialogul unor clienti care isi imaginau ca intelegand, au scapat de soapta unor modele reprimate in inconstientul lor.
Acum pare mai interesanta lupta lui Siegfried cu dragonul, cand stim ca un erou rational poate fi invins pe termen lung de “destinul” soptit lui de un dragon adormit?

11 Jan

Meditatie despre nevroza

Claritatea si precizia nu sunt atribute ale suferintei sufletesti. Mai degraba contrariul e adevarat. Uneori, cel ce solicita nu vede, nu intelege si nu gaseste solutia practica, ci intelege doar situatia anormala si dezechilbranta in care se framanta. Alteori nu o intelege nici pe aceasta din urma, dar constata ca ansamblul mijloacelor sale de acomodare nu mai e eficient, nu mai corespunde structurii situationale, il lasa sa pluteasca intr-un fel de impoderabilitate sociala si ceata a existentei.[…] Cateodata nevroticul ni se ofera ca o pagina alba, sprijinindu-se integral pe posibilitatile noastre de […] a deduce articulatiile sufletesti ale fiintei sale.
Pamfil & Ogodescu, Nevrozele, 1974

Mai intai am observat ca s-au rupt manusile. Mare lucru, mi-am zis. Imi iau altele. Am amanat un timp decizia, din lene. Apoi am vazut ca pielea de pe incheieturile degetelor s-a rupt si ea, in ciuda protectiilor de plastic. Mi-am luat asadar alte manusi, dar acelasi model cu cele la care renuntasem. Ma obisnuisem cu ele si nu aveam chef de experimente.

Numai ca…degetele mele au continuat sa sufere, in ciuda “solutiei” cu manusile cele “noi”.

 2  3  1

La vremea respectiva, m-au surprins rupturile aparute in aceleasi locuri pe pielea degetelor mele, motiv pentru care le-am si fotografiat. Apoi am inceput sa ma gandesc ca tiparul asta imi poate spune ceva. Ma poate pune in contact cu incapatanarea si refuzul meu de a vedea un anumit mod de a actiona?

Ma simteam ca si cum o mana nevazuta ar fi tras brusc o perdea din fata ochilor mei, lasandu-ma sa vad doar rezultatul unor actiuni intamplate pe furis: tadaa… iar ai degetele rupte!

Nu intentionam sa folosesc imaginile astea, dar o discutie de vineri m-a facut sa ma gandesc la cat putem tolera un mod defectuos de actiune, mod care nu e doar o impresie. Produce acest mod rani, dureri si scaderea fortei de care avem nevoie spre a ne considera adaptati la viata de zi cu zi.

Oscilatia intre adaptare si dezadaptare nu-mi pare o simpla metafora. Tu de cate ori ai platit cu insomnii incapacitatea de a te adapta la ceva necunoscut? Asta ca sa folosim un exemplu benign, de mica intensitate.

Pasul facut in zona necunoscutului si incertului ne imbolnaveste de o frica prafoasa, nedefinita (anxietate?), dar totul dureaza pana trecem de pragul deja-intelesului, deja-cunoscutului. Ramanerea in acest taram in care domina Neclar si Incert, incapacitatea de a trece pragul, ne confrunta cu un mediu acid, in care mintea si corpul nostru se dizolva incet in boala. Lipsa de informatie necesara adaptarii e traita in plan psihologic ca suferinta, ca o criza.

Oscilatia intre nu stiu  si stiu e naturala si face ca ceasul istoriei personale sa arate corect orele. Dar daca mecanismul asta ce da cadenta vietii se blocheaza? Ramanem intr-o bula de timp imbacsita si incremenita, in timp ce realitatea pare sa treaca in mare viteza pe langa noi. Alunecarea incetinita prin realitatea inconjuratoare face ca tegumentul nostru emotional sa sufere, bucati din el fiind smulse brutal.

Aflati intre praguri, gasim “explicatii” rudimentare, schematice si rigide pentru ce ne inconjoara. Folosim aceste ganduri-carja sau trairi-carja pentru a ne continua deplasarea spre limanul Sensului salvator.

Mai rau nu e ca ajungem intre praguri, pentru ca asta-i cadenta fiintarii. Ciudat devine cand ne atasam de felul in care gandim intre pragurile prin care trecem in cautarea sensului. Si astfel trairile simplificate, schematizate devin dominante, inlocuind adaptarea vie si necesara la mediul continuu schimbator din jur.

M-as intreba: dar daca ranile pe care le vad sunt expresia metaforica a ceea ce nu am curajul sa-mi spun?

Ca sa-mi raspund, ar trebui sa vad dincolo de pragul cetos al lui Acum. Dar stai…vad deja … alte manusi 😉

 4  manusi noi
25 Feb

Ulise – anthropos polytropos

fabricImaginati-va o panza intinsa in fata voastra, pe care aruncati bile de diferite materiale si dimensiuni. Unele vor apasa mai mult in panza, altele mai putin. Cert e ca cele mai usoare vor fi atrase in adanciturile facute de cele mai grele.

Probabil ca asta-i modelul mental cel mai simplu pentru intelegerea gravitatiei ca fenomen fizic. O fi si un model de intelegere a relatiilor si continutului emotional al acestora?

Am observat in dialogurile cu unii dintre clientii mei ca apare un moment al abandonului in a povesti despre un X care ne enerveaza. Si atat de mult traim acolo, in povestire, ca pana si psihoterapeutul ajunge sa simta tensiunea! Si mi-am imaginat ca al meu client esueaza intr-o depresiune a tesaturii emotionale dintre el si un altul. Odata cu el, si eu merg in starea respectiva. Doar ca eu il cunosc pe Ulise si stiu sa ma leg de catarg atunci cand cantecul de sirena al emotiilor ma ademeneste sa uit de drum 😉

Mi-a placut Ulise cand am citit Odiseea. Pe langa faptul ca era cel mai istet dintre ahei, regele din Itaca mi-a parut iscusit la oameni. Pentru fiecare gaseste un stil, fiecaruia pare sa-i gaseasca un “carlig”. In Odiseea, Homer il denumeste pe Ulise – anthropos polytropos, adica “omul cu multe feluri de a fi”. Istetul e cunoscut pentru felul in care i-a facut pe locuitorii Troiei sa darame portile scheene ca sa introduca in cetate calul troian.

Intoarcerea acasa a eroului este presarata cu multe aventuri – de!, asa se intampla cand superi “sponsorii” din Olimp! In toate aventurile sale Ulise ramane un individ curios, gata sa riste totul de dragul cunostintelor: “nici milă de părinţi şi nici iubire/ de fiu şi de nevastă ori dorinţa/ de-a fi prilej în veci de fericire,/ n-au izbutit să-mi stîmpere dorinţa/ de-a cerceta pămîntu-n lung şi lat/ şi omului virtutea-ori neputinţa” (Dante, Divina comedie)

Mi-a atras atentia istoria in care Ulise se intalneste cu sirenele. Nu sirenele lui Vasile Roaita (!), ci cu fiintele magice care ademeneau marinarii si-i faceau sa esueze. Ulise stia ca sirenele l-ar fi ademenit cuOdysseus-and-the-Sirens…promisiunea cunoasterii! Avid dupa a sti, eroul grec risca sa fie atras pe solul steril al insulei sirenelor si sa piara acolo. Isi sfatuieste tovarasii de calatorie sa-si astupe urechile cu ceara, iar el cere sa fie legat de catargul vasului. Astfel asculta cantecele si promisiunile sirenelor, fara a putea sa-si paraseasca ruta catre casa (nostos).

Daca uiti de drumul tau, te poti trezi ca Ulise in insula vrajitoarei Circe: ademenit cu nemurire, fericire si cate-n luna si in stele in lumea frumoasei, are nevoie de un an ca sa-si aminteasca de casa si de drumul inca neterminat.

Hmm… banuiesc ca nu te-ai gandit la tine niciodata ca fiind in ipostaza lui Ulise, nu? Nu te-ai gandit ca ai parcursul tau emotional, din care te poti opri din cand in cand sa asculti ce simt altii? Si nici n-ai gandit ca daca uiti drumul poti sfarsi pe un teren steril al contemplarii emotiilor altora, poate mai puternici decat tine in a-si trai lumea si a o impune?

Cum ar fi sa vezi in graficele din postul anterior (cine zice ca un pic de matematica nu-i buna la psihoterapie?) ca ni se intampla asta in mod curent? Ca doar gandul la un oarecare individ ne poate da o stare diferita de cea avuta in momentul anterior gandului in sine?

Si te-as mai invita sa vezi ceva: ca in momentul in care stii de cantecul de sirena al emotiilor altora, poti sa-l asculti si sa afli. Poti sa fii asemeni lui Ulise – anthropos polytropos, sa te lasi ademenit daca vrei sa simti cum e in lumea altuia. Sa te lasi sa experientiezi a fi ca altul. Dar apoi ai de amintit de drumul tau si de urmat propria cale, fara a te lasa sa fii un satelit pe orbita emotionala a altuia.

 

 

09 Feb

Intrebarea de luni, pentru Trickster

tricksterMerg pe o strada din Stockholm cu ghidul nostru entuziast. E tarziu si cam frig, iar dupa ce am plecat duminica dimineata de acasa… ma cam gandesc ca trebuie sa merite efortul. Chiar, ce-ar fi daca as folosi momentul sa-mi propun ceva aiurea? In fond, am o saptamana in fata si un grup pe care mi-am propus sa-l provoc nitel!

Merg pe ganduri si privirea imi cade pe niste litere ce se incapataneaza sa curga pe sub mine. Astea ce-s? Intreb pe ghidul nostru si-mi citeste: Och jag tror inte pa gud? ajo det gor jag nog; men jag tycker inte om honom; allra helst sen han forstorde mina tornrosor. Aaa…. de ce n-ai zis asa de la inceput, mai? Acum, daca tot ai inceput, poti sa-mi spui ce inseamna si…cine le-a “scris” pe beton?

strindberg

Aflu povestea dramaturgului suedez August Strindberg. In una din operele sale razvratite impotriva status-quo-ului si a moralei invechite, unul din personaje exclama: “de ce l-as iubi pe Dumnezeu? L-am iubit destul, dar el a calcat pe trandafirii mei salbatici.”

Mda… si nici macar nu e tarziu si frig. Iar astia ma aiuresc cu revolta lui Strinberg impotriva normelor, a ipocriziei si vechiului.

In fond, cred ca mi-as putea propune ceva interesant pentru saptamana asta. Ceva in tonul revoltei pe care calc chiar acum, cand fac poze citatului din strada: cum ar fi sa “navighez” pe haos? Ce-as afla despre mine daca in jurul meu s-ar intampla chestii care sa ma scoata din normal, linistit si previzibil? Am sa chem sa iasa la iveala din subteranele inconstientului meu pe cel care schimba foile partiturii in timpul concertului: Tricksterul.

Am in minte felul in care, in haosul adus de un client in psihoterapie, ai de “colaborat” cu o incalceala vie si incapatanata: simptomul. Pare ca, in felul lui, omul din fata mea se adapteaza la ceva, dar nu asa cum stie el despre propria persoana. Felul “ca de obicei” este in mod brutal, evident, negat de realitatea inconjuratoare. De-odata, intre stilul de adaptare familiar si rezultatul adaptarii nu mai e semnul egal. Ceva de genul perplexitatii din reclama aceea la cafea: “Ai schimbat cafeaua?” Bietul om care-si pune cheile pe raft si le vede intr-un acvariu… care nici macar nu e al lui!

Bulversanta e senzatia ca-ti scapa ceva, ca lucrurile par ordonate, dar de o minte straina. Pare ca, peste noapte, o mana de pungas a ravasit tot ce stiai tu despre subiectele normale de genul “cum se adoarme linistit”. Acum stai cu ochii-n tavan, asteptand sa intelegi care-i treaba. Ce-o fi de inteles? Mesajul e la un hot grabit, care ti-a luat taman Sensul.

La astfel de praguri n-ai ce face: ori te intorci in carapacea familiarului, ori iti asumi sa incerci, sa bajbai dupa alt Sens.

Partea cu retrasul in carapace pare sa nu fie foarte inspirata, din moment ce pe afara auzi ghearele Schimbarii scrijelind in invelisul de familiar care se face tot mai mic.

Ce de teorie! Da, dar am noroc c-o uit repede 🙂

Cert e ca pana vineri la pranz, uitasem deja intrebarea mea pentru mine de-acolo, din strada pe care locuise Strindberg. Uitasem pana si faptul ca taman pe 22 ianuarie, cand ma plimbam eu pe langa casa lui, era ziua sa de nastere!

Si uite asa se face ca m-au luat prin surprindere doua lucruri.

Primul lucru m-a trantit din scaunul confortabil al Familiarului cand grupa cu care lucram s-a intors de la tigara si mi-au spus ca nu vor sa mai faca nicio sarcina din program, ca vor sa vorbim. Adica vor sa lasam deoparte rolurile facilitator-grupa si sa vedem cum sta treaba. “Ne tot indemni sa ne uitam in noi, dar tu? Tu faci asta? Tu ce-ai aflat despre tine in astea 5 luni, Bogdan?”

Na belea! Tocmai am aflat ca un individ sau o echipa pe care-i indemni sa creasca, pot creste suficient cat sa te provoace sa fii tu insuti. Si ala-i momentul de care ti-e frica din clipa in care incepi sa lucrezi cu ei. Te vor privi intr-o zi pe tine, nu rolul tau. Si te vor intreba despre temerile pe care nu ai curajul sa le constientizezi. Pentru momentul ala nu exista aparare, ci doar hotararea sa fii atent cand s-o intampla.

Si a trecut momentul… si au fost doua ore de discutii fara masti, fara roluri. Asa…cam cum cerea Strindberg-razvratitul de la actorii lui.

Nu mi-am rupt nimic, par toate cusute la locul lor, doar ca au mai aparut cateva dintr-un buzunar de dinauntru. Nu-l vazusem (buzunarul) cand am imbracat haina de formator. Acum am dat de niste poze vechi, uitate, care-mi completeaza imaginea de sine.

“Hai, o sa ma gandesc la astea in drumul spre casa.”

Astea mi le-am spus fara sa stiu al doilea lucru: ca drumul va dura o zi intreaga si va fi plin de peripetii, atat de nastrusnice, cat sa capat raspuns la intrebarea de luni: “Ce-as afla despre mine daca in jurul meu s-ar intampla chestii care sa ma scoata din normal, linistit si previzibil?”

19 Dec

Köln- meditatie despre norma-Parinte

koln Stau in strada, asteptand un client nou. I-am explicat cum ajunge la cabinet, dar… da, e ceva in felul in care am discutat la telefon. Ceva care ma face sa nu fiu foarte sigur ca poate/ vrea sa ajunga azi la psihoterapie.
Am ajuns un pic ingrijorat la locul de intalnire, pentru ca-mi era frica sa nu fiu asteptat – dimineata, -3 grade Celsius. Acum realizez ca am fost (ca de obicei?!) nitel cam agitat si ca mi-am luat masuri de prevedere inutile pentru situatia asta.
Ma uit in lungul strazii, inca nu se vede niciun semn de client doritor sa “traga” de el asa de dimineata. Chiar, o fi corect ce fac? Parca trebuia sa-mi astept clientul in cabinet, invelit intr-un norisor roz-pal, emanand Zen… Sau nu? Ma rog, asta inteleg eu prin a fi politicos.

S-a dus Zen-ul odata cu tremuratul care ma avertizeaza ca-i frig chiar si pentru un psihoterapeut ce se vrea autentic.
Apoi ma gandesc la saptamana care a trecut si mi-a lasat amintirea unei grupe de nemti cu care lucrez de ceva timp. Ce m-o duce cu gandul la ei? Poate surpriza ca nu-s chiar conform stereotipului “neamt= rigid”? Ma duc cu gandul la bancurile cu scuzele prezentate de japonezii de la caile ferate, pentru intarzieri de 3 minute pentru intreagul an 🙂

De la ultima saptamana am inca in minte senzatia (confirmata) de seriozitate in sarcina si maturitate in asumarea unei decizii: “am venit aici, deci lucram”. Adulti prin atitudinea fata de ceea ce au agreat cu ei insisi. In proces sunt uneori plictisitori, vrand sa inteleaga sarcina la milimetru inainte s-o inceapa. Insa raportarea la sarcina se face de fiecarea data cu seriozitate, maturitate si cu maxim de efort (n-am vazut unul sa citeasca ceva prin telefon sau sa stea cu ochii pe pereti in timpul alocat introspectiei sau dialogului cu vreun coleg.

Mda… interesant ca ma gandesc la asta chiar acum, cat il astept pe omul asta!
Pe unde-o fi clientul meu? Ma gandesc la el si realizez ca-si fura singur caciula: deja are 20 minute intarziere. Dar daca asa vrea el, chiar fara sa-si dea seama? O fi posibil sa ma atraga intr-un joc al rezistentei la schimbare si sa ma faca sa-i observ comportamentul? Nu m-as hazarda prea mult acum, dar pare ca nu e intamplator comportamentul lui fata de ora de intalnire. Eu ma simt usor nemultumit, ma gandesc la seriozitatea nemteasca si am tendinta sa judec, sa evaluez. Sigur, cred ca ma si ajuta conditiile meteo la evaluarea asta 😉
Iata-l! mergem in cabinet si incepe prin a-si cere scuze… ma gandesc un pic si decid sa fiu deschis cat se poate: ”Uite, mi-e ciuda pe tine. Ai irosit jumatate din sedinta si nu putem recupera azi in niciun fel. Ai batut atata drum pentru a sta de vorba foarte putin timp. Va trebui sa-ti asumi asta si sa accepti ca sedinta se va termina la ora convenita, fara prelungire”.
Sta un pic pe ganduri si-mi povesteste apoi in timpul ramas despre dubiile pe care le are in a fi sau nu adult, in a-si respecta sau nu termenele-limita asumate. Imi povesteste despre riscurile si neplacerile la care se expune intr-un mediu in care oamenii il asteapta sa faca ce-a spus, si se intampla ca el sa aiba brusc o dilema privitoare la raportarea la termenul limita.
Povesteste despre ratarile produse din cauza unei instante interne careia pare sa-i fie frica sa devina/ sa constate ca-i adult. “Dar daca nu pot? Asta am auzit mereu in jurul meu…”
Sedinta se incheie si eu alerg unde mi-am propus sa ajung, iar clientul la treburile lui.
Dupa-amiaza primesc un sms de la client: “azi m-am simtit tratat ca un adult”.

19 Nov

Trebuie sa…

trebuie“- …ma fac bine. Trebuie sa fiu odata fericita!”

Imi spune asta privindu-ma concentrata, ca si cum in urmatoarele 10 secunde ar fi pe punctul sa afle ceva important. Ceva de o asa mare importanta, ca si timpul s-a oprit, sa astepte acel ceva.

“- …aa…bun… ce ziceai ca-ti doresti?”

“- Nu stiu, dar trebuie sa scap de starea asta mizerabila.”

Si o luam de la capat, intr-un dialog al surzilor: ea nu aude intrebarile mele cu sufletul, eu refuz sa raspund intrebarilor puse de mintea ei rationala. Cred ca cel mai destept va ceda, si cum nu-s eu ala, mai e o singura varianta: rationalitatea ei o sa ia o pauza…

Iaca si o demonstratie pentru tine, asa cum am invatat-o eu prin clasa a VI-a, la gramatica:

Eu / trebuie/ sa fiu fericita./

trebuie= propozitie regenta, cu verb impersonal (nu are un subiect, actiunea nu e facuta de nimeni)

eu sa fiu fericita= propozitie secundara subiectiva

Incep sa vad semnele ca mintea ei isi face bagajul si vrea sa dispara: clienta mea clipeste des si se incrunta.

Asa ca-i dau inainte: de regula, modul conjunctiv al verbului e folosit pentru a exprima deliberare, a conditiona sau a spune ca o actiune e posibila, dar nu certa. Modul indicativ al verbului pare mai sanatos, pentru ca el descrie o actiune certa, reala.

Victorie! E tacere in mintea clientei mele. Ma priveste perplexa. Inca nu stiu daca “perplexa” e tot una cu “crucita”, dar vreau sa profit repede de pauza luata de mintea ei rationala.

Ma adresez asadar in liniste sufletului ei, nebagat in seama de atata amar de vreme:

“- Si…ce-ai vrea pentru tine?

– Sa fiu linistita.”

Acum stim ce lucram.

“Rolul sistemului supraordonat al constiintei, raspunzatoare de sentimentul “vointei libere”, este de a comenta actiunile declansate de subsistemele continute; asadar, vointa urmeaza dorintei, ea insoteste din “afara” actiunea, fiind o reactie tardiva a sistemului autojustificativ.” Dan Gogleaza, Viata ca autosugestie

Ce-am tot zis in randurile de mai sus e ceva care m-a izbit invatand alaturi de un client cum sa descifrez un atac de panica. Incarcat peste limite, inconstientul clientei protesta intr-un limbaj al lui, sub forma unor emotii si simptome organice exasperante, carora medicii nu aveau ce sa le faca. Asa ca am intrebat direct simptomele ce-ar vrea sa ne spuna.

Introspectia sincera, de cele mai multe ori cu efecte neplacute, a adus la masa tratativelor o instanta nemultumita de opresiunea exercitata de atatia ani: inconstientul.

“Problemele descifrarii acestei comunicari si a semnalelor (…) sunt sursa simptomelor psihosomatice, intrucat neantelegerile sunt intotdeauna ale eului care se poate autoamagi, niciodata ale sinelui”. Dan Gogleaza, Viata ca autosugestie

Folosirea impersonalului TREBUIE in setarea unor obiective imi arata tensiunea la care este supusa o instanta psihica salbatica, neimblanzita a celui din fata mea. Sigur, cred ca a fost unul pe nume Kant (salut, Florin!) care a propovaduit ceva teorie despre imperativele categorice… dar el avea o scuza: era educat intr-o cultura prusaca si si-a parasit somnul dogmatic odata cu moartea, “ocazie” cu care a reusit sa inteleaga ca “Es ist gut” (Totul este bine) 😉

Inconstinetul clientului meu pare nitel mai destept si nu stie de Kant…

Ce se intampla cand se intalneste imperativul TREBUIE cu emotiile? Pai incepe un domeniu vast al psihologiei/ medicinei (?), denumit psihosomatica. Domeniul asta e populat de “aratari” cu nume ciudate: astm bronsic, hipertensiune arteriala, stenocardie, ulcer duodenal, colita ulcerativa, dermatita atopica, diabet, psoriazis,  tulburari sexuale.

Acum ca ti-am zis, nu-i asa ca IMI DORESC pare mai bun decat TREBUIE?

The only meaningful life is a life that strives for the individual realization–absolute and unconditional–of its own particular law…To the extent that a man is untrue to the law of his being…he has failed to realize his own life’s meaning.

Carl Gustav Jung

 

 

 

14 Oct

Teriac- gramaje si efecte ;)

reteta si gramaje..da…am asa un sentiment ciudat, cum ca nu m-ar crede lumea. Aud niste voci (sigur, v-ati prins ca eu iau medicamente, dar asta e pentru raceala, nu pentru voci). Si vocile astea imi spun: “Bogdan, nu te credem ca psihoterapia functioneaza!” Zzz..

Cand l-am lasat in urma pe maestrul meu (ca daca-i spuneam supervizor, suna asa.. cu mai putina metafora), l-am auzit spunandu-mi: “Luke, foloseste Fortza!”

Glumesc, n-a zis Forta, a zis Statistica! Si nici nu cred ca vorbea cu mine, ca nu ma cheama Luke. Sau…?

Deci: cand n-am increderea si aprecierea maselor in urma discursului meu despre psihologie organizationala si psihoterapie, ma pot refugia in autismul cert al Statisticii 🙂

Asadar, povestea merge mai departe. Daca am vazut ca radacina cuvantului teriac inseamna “care are legatura cu bestiile”, o sa vedem continuarea povestii cu reteta acestui panaceu, care continea gramaje diferite de radacini de plante, seminte flori, fructe, uleiuri, substante minerale si extracte animale. Totul pentru a vindeca “bestiile” din Imaginarul fiecaruia si efectele muscaturilor acestora asupra sufletului!

E mult de scris…nu vreti sa trecem la statistica?

Deeci: se ia un grup de oameni care si-o cauta doresc:

  • sa aiba mai multa libertate in decizie,
  • sa foloseasca mai putina energie in desfasurarea activitatii profesionale de zi cu zi,
  • sa aiba mai putine conflicte la locul de munca,
  • sa fie mai liberi sa-si exprime ideile

Si se masoara personalitatea lor cu un test (da, NEO-PI-R !), ca sa stim de unde plecam. Stiti, cei 30 de factori de personalitate, grupati pe cele 5 dimensiuni:

dezechilibru emotional – N,

extraversie – E,

deschidere la experienta si emotii – O,

agreabilitate -A

capacitatea de a sustine si proiecta scopuri – Cdimensiuni

Dupa masurare, trecem la treaba: lustruim idei fixe, polisham creiere si nituim rupturi de suflet. Ca doar suntem in atelierul de tuning psihologic 😉

nMda…ce sa vezi dupa 12 sedinte de psihoterapie? Nu stiu de ce, dar in tara noastra, lumea se fereste sa espuna ca merge la psihoterapeut, de parca ar fi vorba despre venerolog; asa ca am facut ce stiam eu mai bine: „Terapia nu este o chestiune de a face ceva pentru individ sau de a-i induce ideea de a face ceva pentru el. Este o chestiune de eliberare a individului opentru o crestere normala si dezvoltare” Carl Rogeras, c1942.

Dupa terminarea celor 12 sedinte de… discutat calm cu oamenii astia (cu fiecare in parte 12 sedinte) pe problemele pe care au considerat ei sa le aduca in atentie si discutie, le-am propus sa vedem daca s-a intamplat ceva cu ei.

Asa ca am reaplicat testul de personalitate. Dupa ce am dat deoparte erorile de masurare ale testului- scorurile din interiorul portiunii rosii a graficului privind diferentele de scoruri- am inceput interpretarea rezultatelor. Pentru cei extrem de curiosi, un instrument bun de psihodiagnostic are o eroare ±5 note T test-retest. Ce-s alea note T?..lasa, va spun alta data – au legatura cu curba lui Gauss. Si…surprize!

Iata lista modificarilor de personalitate (in varianta sintetica, a grupului, pentru ca cea detaliata e confidentiala, ca sa zic asa):

– au dezvoltat stima de sine si incredere in puterile personale (scor A5- modestie– scazut, scor C1- incredere in capacitatea profesionala-crescut, dorinta de realizare -C4 crescuta)

– a crescut echilibru emotional, prin scaderea vulnerabilitatii la stres – N6, si a constiintei de sine (timiditate) N4

– le-a crescut capacitatea de a-si seta obiective si a le urmari (ordinea crescuta -C2, simtul datoriei crescut- C3

– si..la urma, dar regina balului..Empatia (deschidere la sentimente – O3) cu maxim de dezvoltare pe tot grupul!dif

Yess!

Deja aud voci care-mi spun discret: “opreste-te, te rugam! Acum te credem! N-o sa ne mai indoim niciodata ca psihoterapia poate functiona in mediul organizational!” 😉

 

 

08 Oct

Teriac: simptome-tinta

hot glassLacrimile de Batavia sunt obiecte mici, formate din sticla topita hotheadturnata in apa foarte rece. In contact cu apa, sticla incandescenta se solidifica, formand picaturi cu o duritate extrema. Rezista aceste obiecte nou formate la lovitura unui ciocan, insa nu rezista la ruperea portiunii inguste- se distrug cu o viteza imensa (de noua ori viteza sunetului!), eliberand toata energia incatusata la formarea lor. Au fost aduse in 1660 de printul Rupert al Bavariei in Anglia si au capatat denumirea de “lacrimi de Batavia”. “Jucariile” din sticla ilustreaza si azi forta distructiva a tensiunii acumulate la formarea lor.

batavian tears1Ma voi folosi de ceea ce am descris pana acum pentru a ilustra modul de functionare al unor formatiuni din zona inconstienta a personalitatii noastre, procesul prin care aceste formatiuni iau nastere si, de ce nu, voi descrie intr-un post viitor cum au fost aceste formatiuni “tratate” cu ajutorul psihoterapiei unei doze de Teriac 😉

Simtul propriei persoane si al stimei de sine sunt emergente ale contactului cu un Altul. Polarizarile intre incredere-neancredere, autonomie-rusine si indoiala creeaza tensiuni greu de tolerat pentru identitatea inca in formare a copilului. Aceste tensiuni au un rasunet atat de profund, incat ajung in ceea ce neurologii denumesc proto-self (vezi Antonio Damasio), o instanta a personalitatii ce-si are temelia in insasi substanta fizica a creierului.

Acest mod de a fi al lucrurilor genereaza mai tarziu dileme in dezvoltare: sa lasam lucrurile cum sunt sau sa ne luam inima in dinti si sa acceptam schimbarea?

Sa fie oare de ajuns ca propunem adultului ce-si doreste a se dezvolta noi modele de comportament? Si astfel, intr-un veritabil “dresaj” acceptat cu buna stiinta, clientul nostru sa poata sa-si depaseasca limitele impotriva carora se lupta? Sa ne amintim totusi ca baza “softului” de identitate- Self-Concept-ul, nu pare deloc intangibila, abstracta, fiind compusa din retele neuronale si din energia care curge de-a lungul acestora…

Colectia de scripturi (suna ca-n informatica, dar…) formate prin combinarea de procese biochimice ale creierului, engramari emotionale, cognitii despre acestea si valori este “softul” care ne modeleaza viata. Se discuta din acest motiv despre tipare repetitive, cu auto-indeplinire, sau pur si simplu despre stil de viata.

Mda… si mie-mi vine in cap expresia aia cu liberul arbitru..unde-o fi?

Adica populatiile din Imaginar (vezi postul anterior) nu-s chiar asa..o metafora ?!

Daca metafora asta poate sa-mi “faca” un ulcer sau o boala de piele, parca as vrea sa stiu ce a adus-o prin Imaginarul meu si ce-i genereaza autonomia..

Obiectivul meu e sa va/ ma provoc (!) in a gandi mai aproape de ceea ce un individ pe nume Daniel Stern a denumit si descris in 1985 ca fiind: “representations of interactions that have been generalized”- RIGs. Nu imi doresc  neaparat o disertatie teoretica, ci sa-mi exprim uimirea fata de energia, forta cu care aceste formatiuni, odata „intrebate” de sanatate in cursul psihoterapiei, reusesc sa fure „peisajul” clientului si sa-l deturneze de la o discutie care le are drept obiect.

Da, lacrimile de Batavia stiu sa reziste tentativelor mai putin hotarate de a le face sa piarda suprematia asupra Imaginarului nostru!

Tot ele, RIGs, abordate cu rabdare si suficienta energie in cadrul psihoterapiei, pot ceda cantitatea de energie pe care au inmagazinat-o cu ani in urma la crearea lor. Altfel cum sa explici faptul ca un client care termina psihoterapia are pentru el, ideile si planurile sale mai mult entuziasm si creativitate?

Cam de-aici incepe liberul arbitru, dupa ce micile lacrimi de Batavia din Imaginarul nostru incep sa cedeze ce-au furat la formarea noastra ca fiinte autonome: simtul propriei persoane, Self-conceptul. Ne lasa, cu alte cuvinte, sa mai vedem/ sa ne simbolizam si altceva decat ce-au “vazut” ele la data formarii lor.

Si astfel, in Simbolic, (vazut ca domeniu psihic al sensului si semnificatiilor atribuite obiectelor inconjuratoare si trairilor noastre) , apar definitii ale realitatii noi, mai functionale, actualizate 😉

Mai pe romaneste, de fiecare data cand ne fuge mintea de la ceva important legat de noi, ar fi interesant s-o readucem cu blandete la traseul initial, acela in care eram angajati in auto-lamurire. Cu cat fuge mai mult, cu atat e un semn mai bun ca dedesubt e o lacrima de Batavia (stiu, si mie-mi place limbajul ultra-specializat al oricarei scoli de psihoterapie, asa ca am sa traduc metafora anterioara in acronimul RIGs 😉. Ea trebuie reancalzita, pentru ca doar astfel energia din ea se poate reantoarce pasnic la noi si ne poate alimenta creativitatea si pofta de viata. Interventia in forta poate cel mult sa ne oboseasca, sa ne confirme ca stratul de protectie al acestei formatiuni e mai puternic decat vointa noastra. Mai rau, daca reusim sa ciobim suprafata lacrimii de Batavia, efectul e unul singur: eliberarea dureroasa si distructiva a energiei care a fost inmagazinata la momentul formarii acesteia.

Daca n-ati adormit pana aici, probil ca deja sunteti nerabdatori sa vedeti daca se poate masura povestea spusa de mine… Vine si statistica, data viitoare 😉

 

 

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com