bogdan 
Am sa va spun o poveste cu doi fierari japonezi: Muramasa Sengo si Goro Masamune.
Insa inainte sa va spun povestea, o sa stim ca cei doi desi au existat, nu s-au intalnit niciodata: Goro Masamune a trait in Japonia intre 1264-1343, iar Muramasa a creat sabii in jurul anului 1500, intainte de vestitul shogunat Tokugawa.
Muramasa era descris ca un individ impredictibil, cu dese descarcari de furie, incontrolabile si neintelese. Caracterul sau era vazut ca rau format. Sabiile Muramasa, desi erau urate, aveau proprietatea unica de a despica nefiresc de usor adversarii. Se credea ca o katana Muramasa energiza si proteja in lupta pe cel care o manuia, dar era asemeni unei fiare insetate de sange: cerea victime.
Vreme de cateva sute de ani (1600-1868) sabiile Muramasa au fost interzise oficial in shogunatul Tokugawa (comandantul militar Tokugawa Ieyasu a fost cel care a pacificat Japonia in 1600). Aceasta interdictie pornea de la faptul ca bunicul, tatal si sotia shogunului fusesera omorati cu lame Muramasa, legenda spunand ca spiritul unor astfel de sabii ar fi dusmanul familiei care stapanea Japonia in acele vremuri.
Atat de puternica era interdictia de a detine katane Muramasa, incat prefectul din Nagasaki, prins ca detinea 24 astfel de sabii, a fost obligat sa se sinucida de catre shogunul Tokugawa.
Masamune era un fierar ale carui creatii erau dorite de familia imperiala japoneza pentru frumusetea si aura de blandete care le insotea. Rareori Masamune isi semna sabiile, din dorinta de a ramane un modest creator de sabii.
Cea mai pretioasa sabie creata de el – Honjo Masamune – a ajuns in familia Tokugawa dupa ce Honjo Shigenaga, unul din generalii shogunului, a fost atacat cu aceasta sabie in cursul unui duel. Se povesteste ca sabia i-a despicat complet coiful care-i proteja capul, fara sa-i atinga pielea. Generalul Honjo a castigat sabia in acel duel si a daruit-o stapanului sau.
Pana astazi in spiritul poporului japonez cei doi fierari sunt vii si apar impreuna in povesti ca aceasta: se spune ca Muramasa, invidios ca era plasat al doilea in aprecierile sabiilor create pentru samuraii din vremea sa, a hotarat sa-l provoace pe Masamune la un concurs. Ei aveau de construit cea mai buna sabie.
Dupa lungi meditatii si pregatiri, fierarii si ajutoarele acestora au aprins focul la forje si saptamani la rand otelul a fost modelat in ateliere.
Cei doi au iesit din ateliere, purtand fiecare creatia lui. S-au indreptat catre un rau din apropiere si au lasat sabiile in apa, cu taisul indreptat impotriva curgerii apei. S-a observat ca sabia Masamune ferea cu delicatete ceea ce venea pe apa spre taisul ei, iar pestii erau parca indepartati la apropierea de lama.
Sabia Muramasa insa atragea spre ea tot ce plutea pe rau, despicand imediat crengi, frunze si mai ales pestii si broastele din rau.
Muramasa a ranjit rautacios, gata sa-si asume victoria in competitia pentru o sabie desavarsita.
Insa un calugar care asistase la aceasta ciudata confruntare a spus: “degeaba te bucuri pentru demonul insetat de sange pe care l-ai creat, maestre Muramasa. Katana creata de tine poate taia la fel de usor flori sau capete omenesti. Ar fi o pacoste ajunsa in mana unui criminal. In schimb, katana Masamune stie cand sa taie si cand sa ocrotesca vietile nevinovate care-i ies in cale. Cel care ar manui-o nu ar fi niciodata cuprins de patimi. Aceasta este adevarata cale a samuraiului.”
Am citit povestea si m-am gandit la felul in care creatiile noastre raman amprentate de caracterul nostru: echipe, discursuri, programe (politice?)
M-am uitat apoi in jur si am inceput sa vad unde cei doi fierari legendari Masamune si Muramasa si-au pus amprenta, dupa cum lucrurile se aseaza lin si natural, sau intr-o cumplita agitatie si nemultumire.
Alege-ti cum sa-ti construiesti creatiile, caci ele vor purta maine amprenta spiritului tau de faurar 🙂
