Intrebarea de luni, pentru Trickster
Merg pe o strada din Stockholm cu ghidul nostru entuziast. E tarziu si cam frig, iar dupa ce am plecat duminica dimineata de acasa… ma cam gandesc ca trebuie sa merite efortul. Chiar, ce-ar fi daca as folosi momentul sa-mi propun ceva aiurea? In fond, am o saptamana in fata si un grup pe care mi-am propus sa-l provoc nitel!
Merg pe ganduri si privirea imi cade pe niste litere ce se incapataneaza sa curga pe sub mine. Astea ce-s? Intreb pe ghidul nostru si-mi citeste: Och jag tror inte pa gud? ajo det gor jag nog; men jag tycker inte om honom; allra helst sen han forstorde mina tornrosor. Aaa…. de ce n-ai zis asa de la inceput, mai? Acum, daca tot ai inceput, poti sa-mi spui ce inseamna si…cine le-a “scris” pe beton?
Aflu povestea dramaturgului suedez August Strindberg. In una din operele sale razvratite impotriva status-quo-ului si a moralei invechite, unul din personaje exclama: “de ce l-as iubi pe Dumnezeu? L-am iubit destul, dar el a calcat pe trandafirii mei salbatici.”
Mda… si nici macar nu e tarziu si frig. Iar astia ma aiuresc cu revolta lui Strinberg impotriva normelor, a ipocriziei si vechiului.
In fond, cred ca mi-as putea propune ceva interesant pentru saptamana asta. Ceva in tonul revoltei pe care calc chiar acum, cand fac poze citatului din strada: cum ar fi sa “navighez” pe haos? Ce-as afla despre mine daca in jurul meu s-ar intampla chestii care sa ma scoata din normal, linistit si previzibil? Am sa chem sa iasa la iveala din subteranele inconstientului meu pe cel care schimba foile partiturii in timpul concertului: Tricksterul.
Am in minte felul in care, in haosul adus de un client in psihoterapie, ai de “colaborat” cu o incalceala vie si incapatanata: simptomul. Pare ca, in felul lui, omul din fata mea se adapteaza la ceva, dar nu asa cum stie el despre propria persoana. Felul “ca de obicei” este in mod brutal, evident, negat de realitatea inconjuratoare. De-odata, intre stilul de adaptare familiar si rezultatul adaptarii nu mai e semnul egal. Ceva de genul perplexitatii din reclama aceea la cafea: “Ai schimbat cafeaua?” Bietul om care-si pune cheile pe raft si le vede intr-un acvariu… care nici macar nu e al lui!
Bulversanta e senzatia ca-ti scapa ceva, ca lucrurile par ordonate, dar de o minte straina. Pare ca, peste noapte, o mana de pungas a ravasit tot ce stiai tu despre subiectele normale de genul “cum se adoarme linistit”. Acum stai cu ochii-n tavan, asteptand sa intelegi care-i treaba. Ce-o fi de inteles? Mesajul e la un hot grabit, care ti-a luat taman Sensul.
La astfel de praguri n-ai ce face: ori te intorci in carapacea familiarului, ori iti asumi sa incerci, sa bajbai dupa alt Sens.
Partea cu retrasul in carapace pare sa nu fie foarte inspirata, din moment ce pe afara auzi ghearele Schimbarii scrijelind in invelisul de familiar care se face tot mai mic.
Ce de teorie! Da, dar am noroc c-o uit repede 🙂
Cert e ca pana vineri la pranz, uitasem deja intrebarea mea pentru mine de-acolo, din strada pe care locuise Strindberg. Uitasem pana si faptul ca taman pe 22 ianuarie, cand ma plimbam eu pe langa casa lui, era ziua sa de nastere!
Si uite asa se face ca m-au luat prin surprindere doua lucruri.
Primul lucru m-a trantit din scaunul confortabil al Familiarului cand grupa cu care lucram s-a intors de la tigara si mi-au spus ca nu vor sa mai faca nicio sarcina din program, ca vor sa vorbim. Adica vor sa lasam deoparte rolurile facilitator-grupa si sa vedem cum sta treaba. “Ne tot indemni sa ne uitam in noi, dar tu? Tu faci asta? Tu ce-ai aflat despre tine in astea 5 luni, Bogdan?”
Na belea! Tocmai am aflat ca un individ sau o echipa pe care-i indemni sa creasca, pot creste suficient cat sa te provoace sa fii tu insuti. Si ala-i momentul de care ti-e frica din clipa in care incepi sa lucrezi cu ei. Te vor privi intr-o zi pe tine, nu rolul tau. Si te vor intreba despre temerile pe care nu ai curajul sa le constientizezi. Pentru momentul ala nu exista aparare, ci doar hotararea sa fii atent cand s-o intampla.
Si a trecut momentul… si au fost doua ore de discutii fara masti, fara roluri. Asa…cam cum cerea Strindberg-razvratitul de la actorii lui.
Nu mi-am rupt nimic, par toate cusute la locul lor, doar ca au mai aparut cateva dintr-un buzunar de dinauntru. Nu-l vazusem (buzunarul) cand am imbracat haina de formator. Acum am dat de niste poze vechi, uitate, care-mi completeaza imaginea de sine.
“Hai, o sa ma gandesc la astea in drumul spre casa.”
Astea mi le-am spus fara sa stiu al doilea lucru: ca drumul va dura o zi intreaga si va fi plin de peripetii, atat de nastrusnice, cat sa capat raspuns la intrebarea de luni: “Ce-as afla despre mine daca in jurul meu s-ar intampla chestii care sa ma scoata din normal, linistit si previzibil?”
