carl rogers | Psihologie servicii | Page 2
21 Apr

Pet-ul meu e o caracatita

caracatita  Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii- Lucian Blaga

Va propun in randurile care urmeaza un program in trei pasi pentru dresajul celui mai drag pet al nostru: Mintea.
Ce ne-am face fara pet-ul asta? Probabil ca simpla intrebare e pentru unii generatoare de neliniste..
Eu indraznesc sa cred ca am fi mai linistiti daca i-am da din cand in cand o pauza. Il tinem in brate, aproape de noi, si ne confundam adesea fiintarile.

Client: “De o săptămână, de cand cu proiectul asta nenorocit,  nu reusesc sa mai dorm  mai mult de o ora pe noapte.  Sunt epuizat, fac continuu scenarii si ma gandesc la tot felul de chestii. Macar de mi-ar folos toate astea la negocieri, dar nu fac decat sa ma oboseasca.”
E drept, cu ajutorul Mintii stiu lucrurile care mi s-au intamplat. Dar realizez ca uitandu-ma la ele acum, le pot da sensuri noi, complete.
Ciudat, pot trai si senzatia ca mi-e mai bine daca sunt prezent pas cu pas in ceea vine spre mine, chiar daca e obositor sa fac asta.
Din cand in cand, imi aduc aminte de o scurtatura pe care gramatica mi-o permite: viitorul anterior. Si-mi spun: cand voi fi ajuns la acel moment, voi fi aflat deja tot ce-mi trebuie ca sa ma linistesc.
Si asta se dovedeste de cele mai multe ori a fi o profetie care se implineste cu precizie mecanica.
Surprind momentul paradoxal in care, in ciuda cramponarii anxioase de manoperele rationale ale mintii, oprirea acesteia genereaza solutia.
Nu prea e logic, a?
Hai sa facem impreuna trei pasi 😉
Pasul 1: observam cum suntem acum, cu senzatiile produse de contactul cu suprafata pe care suntem asezati.
Pentru 1-2 minute, voi observa fluxul continuu de “agatari” pe care mintea mea le realizeaza la realitatea din jur. Poate ca atentia mea pleaca spre vocea de la televizor, sau poate ca-i gandul care-mi sopteste: “ce prostie, cum sa observ gandirea?”
Pasul al doilea: de fiecare data cand mintea “pleaca” spre realitate pentru a se agata acolo si a aduce la noi ganduri  in flux continuu, vom imagina pentru ea renuntarea. Vom imagina retragerea bratului (tentaculului?) intins spre realitate si ne vom spune cu blandete “renunta, nu-mi trebuie acum gandul asta”.
Pasul al treilea: constientizam animalutul asta agitat (mintea noastra) ca fiind inchis intr-o bula transparenta. E acolo, in interiorul bulei, traindu-si iluzia si nevoia pentru date concrete. Vedem cum munceste constiincioasa cu multele-i brate pentru a agata firele de praf ce cad in jur.
Ne departam un pic de bula asta in care pet-ul nostru rational munceste de zor, fara a ne vedea. Observam nevoia sa  continua de a se agata de lucrurile ce trec pe langa ea, de fapte si situatii pentru a le duce in mijlocul ei si a se hrani.
Trebuie ca-i un pet tare seducator, de vreme ce ne e atat de bine in mrejele sale. Digeram adesea impreuna aceleasi ganduri si ne cufundam in apele adanci, seducatoare ale detaliilor.
Acum ca am reusit sa-l tinem la nivelul ochilor si la o oarecare distanta de noi, v-as invita la o intrebare: daca e nevoia pet-ului nostru rational sa se agate de realitate, nevoia noastra care-o fi?

 

14 Oct

Pilotaj

“It is to experience that I must return again and again, to discover a closer approximation to truth as it is in the process of becoming in me.” Carl Rogers – On Becoming a Person, 1961

A pilota- incetinire a mersului unui vehicol din cauza nesigurantei parcursului sau necunoasterii traseului.

Acum ceva timp, un coleg prieten m-a intrebat in fata motocicletei mele daca ar fi sigur pentru pustiul sau sa experimenteze cu mine mersul pe motocicleta.
In sine, mersul pe motocicleta il consider periculos, iar mersul cu o alta persoana (mai mult, un copil) il consideram si-l consider inca destul de periculos. Asa ca….am acceptat instantaneu ocazia de a invata. L-am rugat pe pusti sa se tina bine de mine.
– Cand ma las eu intr-o parte sau alta, te lasi odata cu mine, da?
Toate bune si frumoase pana in capatul aleii (doar nu va imaginati ca am iesit pe strada la faza asta, nu?), unde a trebuit sa luam curba ca sa ne intoarcem.
Am simtit in acel moment ca trebuie sa ma incordez ca sa mentin motocicleta stabila. Senzatia a fost dezagreabila, iar efortul depus m-a pus in alerta. Nu-i de ici de colo sa “scapi” pe jos o motocicleta de 250 kg cu un copil pe ea.. Asa ca toate simturile mele au intrebat mediul din jur: “care-i treaba?”
Asa se face ca atentia orientata preponderent inainte si la comenzile motocicletei, s-a reorientat catre contextul relatiei cu pasagerul meu.
L-am vazut cu coada ochiului in spatele meu, aplecat nefiresc in exteriorul motocicletei.
– Te lasi odata cu mine, ca mine, da?
– Sigur, ca doar am vazut la televizor cum e la cursele de motociclete!
M-am linistit, am inteles ce imagine avea in minte, am ajuns inapoi unde ne propuseseram si am multumit pentru experienta.
De atunci ma tot gandesc la ceea ce ar fi un eveniment barometric pentru relatie.
Doua harti mentale se intalnesc in interactiunea din realitate (ce-o fi aia?). Harta mea difera de harta ta, iar asta o s-o simt.
Sa spunem ca noi doi mergem cu motocicleta. Numai ca eu am pentru conceptul “motocicleta” imaginea mentala a unui chopper,suzuki2iar tu ai pentru acelasi concept imaginea mentala a unei sportive.Kawasaki-Ninja-ZX-10R-2011-16
De aici decurg diferente de stil in pilotaj, de parcurgere a traseului. Diferentele vor fi vizibile in special pe portiunile mai dificile ale drumului (na, daca ziceam schimbare de paradigma, iar dadeau astia cu rosii dupa mine.. 🙂

Revenind la evenimentul barometric, in evolutia unei relatii e important sa ne intrebam cum ne simtim pe traseu si cum s-o simti cel care ne insoteste.
Vom sesiza astfel mai repede, mai usor, acele momente in care pierdem confortul.
Orice deviere de la echilibrul mersului inainte are capacitatea de a diagnostica starea mea, a relatiei sau a celuilalt.
Presupunand ca sunt prezent si congruent cu mine (simt miscarile ce se intampla in sufletul meu) voi simti cand celalalt ma trage sau trage ansamblul eu-el intr-o directie. Trasul asta vine dintr-o reprezentare diferita pe care el o are asupra realitatii (din nou ma intreb ce-o fi aia, mai exact?)
Daca ma ocup doar de miscari, doar de partea tehnica a pilotajului, il pot invata o manopera pe celalalt. Dar pot mai mult de atat, pot sa corectez la mine si la celalalt harta mentala. Scopul unic ar fi curgerea lina spre inainte, spre viitor.
Efortul pentru aceasta curgere ar fi ideal sa fie optim. Excesul de efort datorat unei imagini gresite despre realitate are darul de a face diagnoza ajustarii imaginii (hartii mentale) la realitate.
Utile sunt aceste incordari suplimentare doar pentru a evidentia diferenta dintre ce inteleg eu si ce intelegi tu in acelasi context.
Asadar, draga coleg, drumul alaturi de tine mi-e util cand aflu despre mine, stiind despre diferenta dintre noi. Sper ca astfel sa-ti fie util si tie.
Multumesc, T&C

29 Sep

Nadir – aplicatie

rootsMi-am propus ca in acest post sa fac impreuna cu cativa dintre voi o aplicatie; sa raspundem impreuna la intrebarea: ce temeri justifica din inconstient comportamentul vizibil al unei persoane?

Voi folosi o comparatie: personalitatea este asemenea unui copac, cu ramuri inalte ce se misca in bataia vantului si sub lumina soarelui. Trunchiul solid se sprijina pe radacini ce patrund adanc in sol, nevazute. Totusi, fara partea invizibila din sol, copacul nu are viata si intre cele doua parti ale aceleiasi fiinte exista in acest fel un continuu dialog. Substante ce vin din mediul inconjurator devin utile cresterii numai in masura in care sunt absorbite fie de partea de deasupra a acestei fiinte (sa-i spunem din nou Zenit?), fie de partea de dedesubt a copacului (Nadir..).

Nu foarte subtila comparatia, asa-i? Dar vom vedea ca al nostru constient e o reflectare a inconstientului, ca structura vizibila a constientului e un raspuns in dialogul necesar cu inconstientul invizibil.

In cele 4 secvente video care urmeaza, am ales patru personaje reprezentative pentru tipologia DISC (prezentata in imaginea de mai jos).
disc-2
Am sa-i rog pe cititorii acestui  post sa nu considere personajele ca fiind preferate de mine si nici recomandate emisiunile din care am extras secventele. Pur si simplu analizam comportamente.

Facem asa: dupa fiecare film sunt aceleasi seturi de intrebari privitoare la: atribute si temeri. Bifam acolo unde ni se pare ca se potriveste.

M.B.

Ce caracteristici are personajul MB?

View Results

Loading ... Loading ...

Care credeti ca sunt temerile personajului MB?

View Results

Loading ... Loading ...

I.C.


Ce caracteristici are personajul I.C.?

View Results

Loading ... Loading ...

Care credeti ca sunt temerile personajului I.C.?

View Results

Loading ... Loading ...

M.M.M.

Ce caracteristici are personajul M.M.M. ?

View Results

Loading ... Loading ...

Care credeti ca sunt temerile personajului M.M.M.?

View Results

Loading ... Loading ...

D.R.

Ce caracteristici are personajul D.R.?

View Results

Loading ... Loading ...

Care credeti ca sunt temerile personajului D.R.?

View Results

Loading ... Loading ...

13 Jun

Povesti (cuantice) la gura sobei (II)

..nu v-a placut fizica, asa ca ne intoarcem la psihologie.
Ce-ar fi daca, pe parcursul dezvoltarii si formarii sale, structura de baza a personalitatii viitorului adult ar fi supusa actiunii unui camp morfic? Sau, ca sa nu sperii prea multa lume, ce efect au conditiile de valorizare emise (constient sau inconstient) de catre adult asupra emotiilor copilului in formare?
La urma-urmei, cred ca gasim repede ceva studii pe tema asta, dar prefer abordarea retorica (deocamdata.. 😉 ) Ce-ar fi daca, spuneam, pe fondul legaturii emotionale create intre adult si copil, acesta din urma ar fi supus unui proces de modelare? Pai ar fi natural!
Si mai interesant ar fi de vazut cum, in cazul a mai multor frati, structurile lor particulare ar reactiona diferit la “campul morfic” creat de parintele semnificativ emotional. Din start se pare ca excludem aleatoriul si liberul arbitru din dezvoltarea viitorului adult.
Reactiile copilului la mediu nu mai sunt un fenomen independent, ci mai degraba un raspuns modulat de conditii anterioare oricarui stimul: conditiile de valorizare induse de relatia cu parintele.
Redundant in dialogurile cu clientii din terapie apare unul sau altul din parinti. Acel parinte care apare in dialogurile cu clientul pare sa fie nitel mai rigid, mai puternic in a induce structura personalitatii sale. As indrazni sa merg si mai departe si sa presupun ca e mai “eficient” in a-si transmite temerile in orice relatie, chiar si aceea cu un copil.
Treptat, otrava emotionala injectata in relatie de un astfel de parinte (ne referim aici la neancredere, ignorare, agresivitate verbala sau fizica) ataca si modifica naturaletea si fluiditatea celuilalt in relatie cu el.
Inseparabilitatea celor doi din perechea parinte-copil se mentine la distante mari si chiar peste timp (surpiza?) La fel ca si inseparabilitatea particulelor din fizica cuantica, inseparabilitatea emotionala reduce suma infinita de posibilitati de adaptare la doar cateva variante.
Acestea sunt acele corelate cu starea emotionala a parintelui. Cu cat mai sarac acest prim set de atitudini la parinte, cu atat mai putine raspunsurile posibile de adaptare la mediu ale copilului.
Set atitudinal sarac la nivelul parintelui- optiuni putine la viitorul adult..iacata-i gata tulburarea de personalitate! Si astfel codurile de reactie se diminueaza, producand aparitia unui fenomen descris “pattern de reactie si de simtire rigid si pervaziv, care produce dezinsertie sociala”.
Una peste alta, pe calea asta se transmit eficient (trist, dar putem fi extrem de precisi cand este implicat inconstientul, fie in bine, fie in rau) temerile unor intregi generatii.
Peste umarul nostru privesc experienta curenta multe fantome din trecut, si nu toate impacate.
Cum se vindeca? Ca sa reformulez in termenii folositi aici: cum se poate intrerupe inseparabilitatea emotionala?
Am o veste proasta si una buna: manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale (DSM IV) zice ca nu se vindeca. Structura de baza a personalitatii va pastra tot timpul amintirea si senzatia amprentei celui/ celei care a dat forma trairii emotionale. Vestea buna e ca se amelioreaza reactia initiala si pot fi invatate si alte reactii.
As zice ca ar mai fi si alte planuri de interventie, dar…sunt povesti (cuantice) la gura sobei ;)=

17 Apr

Pledoarie pentru verb (II)

centruUn mod in care ajungem sa deformam structura de profunzime e rigidizarea acesteia intr-o forma lingvistica fixa.
Diferenta dintre un proces (DEX: PROCÉS ~e = desfasurare în timp a unui eveniment sau a unui fenomen; refacere, transformare succesiva, progresiva) si un eveniment (DEX: EVENIMENT = intamplare importanta, fapt de mare insemnatate) consta in dinamica. Daca procesul este curgator, fluid, evenimentul este fix, de neschimbat si inghetat in trecutul experientei (este deja cunoscut si denumit).
Prin nominalizare, furam dinamica unui proces si-l inghetam. De exemplu, in limba romana trecerea intr-un plan de actiune de la expresia “ne implicam” la expresia “implicarea noastra” te poate lasa cu ochii-n soare. Vei detine un inventar de declaratii, dar impactul asupra realitatii va fi limitat. Asta pentru ca dinamica verbului a fost stopata de fixitatea substantivului.
Se intampla ca din neatentie sa predam astfel controlul catre ceva nedefinit din exteriorul nostru. Cum?
Pai substantivele sunt numarabile si prin intermediul lor noi impartim realitatea in elemente discrete, aducand astfel discontinuitatea in campul perceptiv. Ia sa vedem un obiectiv al unui departament fromulat prin expresii de genul: “organizarea, desfasurarea si masurarea eficientei procesului de productie”..Heloo! Facem si noi ceva? Ma refer la actiune..
Prin intermediul verbului, realitatea este atacata in inertia ei, aparand sansa ca fixitatea ei sa se topeasca sub vointa celui care-si asuma actiunea.
Caci verbul (gramatica de clasa aV-a) este acea parte de vorbire care exprima evolutii, procese si chiar(!) poate alcatui singur o propozitie. Daca acestuia-i mai punem si o diateza activa (actiunea este facuta, iar nu suferita de vorbitor) – structura de vointa a clientului nostru este gata de a reorganiza si energiza realitatea din jurul acestuia.
Ca terapeut, sunt atent la o structura a discursului clientului meu si mai putin la continutul discursului. Ca sa fiu mai exact, atentia mea se imparte intre 4 vectori ai comunicarii (ca daca zic modelul celor 4 urechi Schulz von Thun ma injurati):
– Ce fapte povesteste clientul (“Cum stau lucrurile”)
– Ce afirma despre el clientul (“Eu sunt”)
– Ce spune despre relatia cu mine (“Noi suntem”)
– Ce-mi cere clientul (“Ce vreau de la tine..”)
Na, ca v-am bulversat cu teoria..pe scurt, nu ascult doar ce spune omul din fata mea, ci ma intereseaza si cum spune ceea ce spune.
Motivul pentru care fac asta e simplu. Raspund astfel intrebarii: unde, in structura verbala (de suprafata) pierde clientul meu oportunitatea de a-si influenta procesele in care este actor?
Bine-bine, am inteles ca structura de suprafata apare dupa ce noi traducem cu ajutorul unei multimi finite de simboluri structura de profunzime.
Ca traducerea respectiva e mai mult sau mai putin corecta..asta-i alta poveste. Dar, pana la urma, din ce-i facuta structura de profunzime?
Aici suntem cu totii de acord, noi astia care ne numim psihoterapeuti (apropo, am luat examenul si sunt in anul al IV-lea; sper sa fie ultimu’ an –sic!). Fie ca abordarea este directiva, fie ca e non-directiva, structura de profunzime se prezuma ca are aceeasi natura: ea este alcatuita din totalitatea experientelor clientului.
Felul in care aceasta structura de profunzime ajunge la comportament este “hotarat” de un filtru lingvistic- taman ce discutaram de modelul de suprafata!
Uneori structura de profunzime a clientului este la mica adancime sub stratul lingvistic, devenind accesibila prin oglindirea verbala din partea terapeutului.
Iata un exemplu pentru aceasta situatie: (C: client, T: pihoterapeut) C: azi am avut o sedinta la 9 si dupa aceea am stat numai sa dau e-mailuri pentru chestii care nici macar nu ma priveau. Sunt obosit si nervos, cred ca o sa-mi dau demisia cat de curand T: inteleg ca e prea mult Alteori, modelul de profunzime este adanc “ingropat” in subconstient si chiar lacatuit acolo. Terapeutul poate atunci sa apeleze la tehnici de sondaj de genul focusingului sau..hipnozei pentru a aduce la suprafata acest continut.
Iata un exemplu de proces in care clientul se opune activ constientizarii unui continut de profunzime:
C: cand eram mica, visam tot timpul cu groaza gramezi de capete de papusi. Ma ingrozea cand primeam cate o papusa in dar si scapam repede de ea. (…) Daca as avea un copil, n-as putea sa-l arunc in lume pur si simplu, cu inconstienta pe care o vad la altii. Ar trebui sa fiu capabila sa-i pasigur totul. T: sa inteleg ca tu, mica fiind, te gandeai ca daca mama ta ar mai avea si alti copii, ei ar fi la fel de chinuiti ca si tine? C: nu stiu daca ai citit asta undeva sau ai o intuitie fenomenala..dar acum imi dau seama ca lucrurile se leaga. Stii, cred ca m-am antrenat multi ani sa uit, iar tu tocmai mi-ai stricat jocul! Eliminarea unor aspecte din experienta modelului despre lume al clientului poate fi adesea evidenta pentru terapeut.
Varianta directiva de abordare poate prezenta sugestii sau sfaturi despre maniera de a recompleta modelul.
Varianta non-directiva de abordare tine cont insa ca sugestiile sau sfaturile noastre ajung in goluri create chiar de catre client!
Ori acele goluri din modelul de suprafata nu sunt tocmai avide dupa informatia revelata de noi.
Isi imagineaza cineva ca un efort de vointa pentru a construi identintatea fara acele elemente neconforme cu conceptia despre sine (Self-concept), va fi induplecat de sugestiile noastre bine intentionate?
Optinunile nu-si gasesc loc prea usor in plasa ce simboluri ce ne alcatuiesc identitatea. Sistemul Self-conceptului este capabil sa respinga acele conceptualizari care-i slabesc coerenta. Asa se face ca vorbim de “rezistenta clientului la terapie” sau de uitari “accidentale” ale sedintei dintr-o anumita zi.
Vestea buna e ca, odata pornit, procesul de transformare a structurii de suprafata o poate diversifica si face un pic mai flexibila. Din inghetarea unor descrieri ale evenimentelor trecute, clientul poate avansa la auto-plasarea sa in centrul actiunilor din universul sau. Actiuni pe care incepe sa le genereze si sa le controleze, sa le accepte rezultatele si sa se bucure de acestea. Discursul sau incepe sa contina mai multe verbe, la diateza activa, prin care-si prefigureaza identitatea.
Adica accepta sa fie o persoana functionala si dinamica.=

29 Mar

As-salamu alaykum

photo“Since Freud, the center of man is not where we thought it was; one has to go on from there.” Jacques Lacan

Probabil ca titlul va fi interesant pentru muulti internauti, si nu doar din cei civili 😉

Dar, atat pentru cei care vin pe aici din curiozitate, cat si pentru altii..titlul inseamna doar “Pacea fie cu tine” si desemneaza o atitudine.

Salutul pe care-l fac mahomedanii cand rostesc aceste cuvinte e ceea ce ma intereseaza. Poate stiti ca-si ating inima, gura si fruntea cand saluta astfel. Gestul inseamna: “te port in suflet, vorbesc despre tine si mi-e mintea la tine”.

Salutul a fost denaturat prezentat pe ici, pe colo, intr-o ordine inversa: actorii care nu inteleg exact care-i metafora gestului, saluta atingand fruntea, gura si inima. Adica ceea ce fac majoritatea rationalilor occidentali: gandesc, vorbesc despre ceea ce gandesc si apoi (sic!) simt. Exact ce tre’sa facem ca sa fim nevrotici, sa nu gasim resursele pentru a inainta prin viata.

Ce-ar fi daca am descopri ca toate rationalizarile noastre sunt masuri de protectie psihica impotriva unei realitati pe care n-am inteles-o si inca ne straduim sa n-o vedem asa cum e ea? E greu sa ne uitam si sa vedem exact ce ne arata ochii, pentru ca de regula vedem ceea ce trecutul emotional incearca sa ne tot arate: aceiasi monstri, aceleasi temeri, aceleasi personaje. Actionam in context pe baza sensului atribuit acelui context, nu neaparat adecvat contextului.

Atribuim comportamentelor celorlalti sensuri si le “ghicim”gandurile…dar oare suntem liberi de acele atribuiri pe care le facem adesea reflex?

Am aratat fotografia de mai sus catorva cunoscuti..prima secunda se incruntau, incercand sa inteleaga ce inseamna. “Ce-i asta?”

Nimic, doar un zid vazut printr-un panou de afisaj gol, uitat asa de vreun advertiser tembel.

As-salamu alaykum!

09 May

Conditii de valorizare-uitate si nu prea

Se povesteste ca demult, tare demult, intr-o manastire tibetana, un preot lama se pregatea sa tina o slujba. Chiar cand slujba a inceput, se auzi miorlaitul unei pisici. Ceilalti calugari au alungat pisica, dar pisica tot revenea si miorlaitul ei deranja slujba. Asa ca au prins pisica si au legat-o, ca sa nu mai poata miorlai.

Asa se face ca astazi, in unele ocazii importante, pentru ca sluja tinuta de un lama important sa fie cu adevarat sfanta, trebuie neaparat legata o pisica.

Am scris povestea asta aici ca sa ne imaginam ca uneori, nu mai stim exact motivul pentru care o actiune sau un fel de a gandi ni se pare potrivit pentru noi. Pur si simplu stim ca asa ne e bine, asa suntem in confort. Experienta care a generat in trecutul nostru o astfel de alegere ne este acum greu accesibila, uitata.

Ca sa fie mai clar, acum cateva zile am constatat ca un pantof ma deranja in talpa..am gandit ca e o pietricica, dar era o batatura veche. Practic, o portiune cat o gamalie de ac din pielea de pe talpa trebuia eliminata. Mi-am adus aminte ca exact in punctul acela, copil fiind, m-a intepat o albina pe care calcasem din neatentie. Durerea, disconfortul si rana create de veninul albinei de atunci mi s-au sters din minte, dar necesitatea actiunii de a elimina din cand in cand pielea de pe fosta rana n-au disparut.

Tot astfel ne intalnim in deciziile noastre cu vechi ganduri si emotii, ale caror cauze nu le mai tinem minte. Motive ale celor care ne-au format s-au suprapus peste felul nostru de a fi si au generat un stil: acela de a fi civilizat printre ceilalti.

De cele mai multe ori constructia astfel realizata e functionala si solida, asigurand confortul si siguranta propriului Self. Uneori insa, acea pietricica veche, sub povara deciziilor, interactiunilor dintr-un mediu nou, cedeaza. Crapaturi apar in zid, lasand haosul lumii exterioare sa patrunda in sfera intima a personalitatii noastre: frigul, umezeala, vantul intra usor intr-o incinta deschisa accidental catre mediul extern, nu-i asa?

Ceea ce consideram bun sau pur si simplu hotarat pentru noi pentru mult timp pare ca trebuie reevaluat si redefinit. Costurile sunt pe masura: nu-i usor sa te opresti din munca ta, sa chemi un zidar, sa pui schelele..santierul deschis inseamna multa bataie de cap 🙂

Ma voi intreba cum de ajungem sa inglobam in structura profunda a personalitatii noastre astfel de elemente mai putin fiabile..Ne aducem aminte ca nevoia de acceptare si respect este puternica in noi inca de cand suntem copii. Putem ajunge uneori intr-o dilema: “e mai important ca eu simt asa, sau sunt mai importante conditiile conform carora TREBUIE sa fiu cumva, ca sa fiu acceptat?” Suntem apoi capabili sa rezolvam dilema daca una din variante e lasata deoparte..Acceptarea unor conditii care contrazic puternic senzatiile personale si simtul intuitiv al realitatii face ca, mai tarziu, adultul sa se “trezeasca”cu o modalitate de evaluare a realitatii nu foarte fiabila.

Scriu astfel astazi si pentru ca am vazut clacari ale unor profesionisti pe care i-am insotit in exercitii de evaluare a competentelor (suna mai cunoscut daca folosesc “assessment center”?). Cum inchizi acele vulnerabilitati care te lasa de izbeliste cand ai avea cea mai mare nevoie de un zid coerent si solid care sa te apere si sa te recomande ca pe o constructie solida?

Nu stiu o solutie magica…dar stiu ca sunt unii care s-au hotarat sa nu mai lege pisica precum calugarii din povestea mea, sa inteleaga ca teama de a lasa in urma conditii ale trecutului personal e pretul pentru un viitor mai confortabil si mai sigur pentru fiinta lor emotionala.

05 Apr

Prin labirint

..de o buna bucata de vreme ma obsedeaza metafora labirintului..caut de ceva timp sa inteleg ce sunt acei pereti nevazuti care ne acopera vederea clara asupra faptelor si evenimentelor in care suntem implicati.

Asa ca m-am gandit la Dedal, la un labirint construit pentru a ascunde..si la Ariadna.

Termenul de experienta e utilizat pentru a include tot ceea ce se intampla in interiorul organismului, in orice moment si tot ceea ce este potential accesibil constiintei.
In aceasta acceptiune, termenii de constiinta, simbolizare sunt echivalenti, ei desemnand atribuirea unui sens experientei.
Procesul de simbolizare la adulti leaga senzatiile fizice, imagini vizuale, sentimente, ganduri si cuvinte de o experienta si le da acestora un inteles. Concluzia unui proces de simbolizare- sensul simtit- este insotita de un sentiment de usurare, de intelegere si relaxare. Cat timp experienta nu are acces complet in constiinta, senzatia de relaxare si de avansare este ingreunata sau chiar inexistenta.
La propriu, ne este greu sa ne gandim la noi altfel decat prin emotiile pe care le genereaza simbolizarea experientei.
Psihoterapia, ca act de insotire a celui care-si cauta nou sens, inseamna simbolizarea experientei in asa fel incat self-ul si relatiile cu ceilalti sa fie clar separate. Nevoia separarii vine din faptul ca sistemul-de–facut-simbolizare (self-ul) functioneaza pe baza de emotii..iar emotiile apar ca baza in relatiile cu ceilalti.
Multitudinea de reguli si conventii care genereaza labirintul social face ca, la un moment-dat in evolutia noastra, simbolizarea sa nu se mai produc a liber. Informatia nu mai este liber acceptata in constiinta, asa cum vine a ea din sfera organicului, ci este filtrata prin nevoia de a fi acceptat in Cetate. Simbolizarea apare astfel ca un compromis intre tendinta informatiilor experientiate de a avea acces in si la constiinta, si ceea ce regulile spun ca se cade- e acceptabil.
Iata de ce spuneam ca self-ul, prin terapie, se reconstruieste separat de forta normatoare a relatiilor ce stau la baza labirintului social.
Nevoia de securitate interpersonala face uneori ca multe din informatiile experientiate sa ramana in afara self-ului individual, ca neacceptate, indezirabile. De dragul si/sau din dorinta de a fi acceptati de cei semnificativi emotional, putem sa indoim aceasta balanta a experientei in favoarea unei “realitati” noi, devenite astfel incongruente. Oglinda interna, experienta, nu mai este vazuta congruent de actul de simbolizare, iar intelesul rezultat e transformat, schimbat.
Asa cum Tezeu a “navigat” prin labirint doar cu ajutorul Ariadnei si  a simplei dar miraculoasei gaselnite a ghemului de sfoara, tot astfel relatia terapeutica insoteste cu atentie si empatie demersul de cautare al celui care vrea sa evolueze.
Si, la fel ca-n labirintul lui Dedal, peregrinarile pline de teama prin labirint devin mai clare doar pastrand contactul cu un altul care asteapta sa revii la tine.

19 Mar

Acteon, vanatorul modern

Alergam printre idei, oameni si scopuri..din cand in cand ne oprim si constatam ca ne-am ratacit. Suntem atunci invadati de un sentiment penibil al incongruentei, al incapacitatii de a ne explica si intelege pe deplin fiinta. S-a schimbat ceva in jur, ceva nu mai e ca de obicei..dar ce?
Adaptarea la mediu se produce prin strategii personale de combinare a resurselor, informatiilor si actiunilor. Atunci cand aceste strategii nu mai asigura randamentul obisnuit, atunci cand strategiile “ca de obicei” nu mai sunt la zi cu schimbarile din mediu, incepem sa simtim neadecvarea si efortul suplimentar pe care-l facem pentru a depasi provocarile la care mediul ne supune.
Astfel, conditia de baza pentru a trece la o noua treapta de intelegere se pare ca e tocmai decredibilizarea vechilor scheme de explicare a realitatii.
Pentru a schimba ceva si a experimenta noi explicatii, avem nevoie sa legam acel ceva nou nu de mintea rationala, ci de emotiile noastre. Asta pentru ca mintea rationala poate exclude, poate nega sau pur si simplu ignora argumente. In schimb, afectivitatea nu poate ignora teama, sau asa-numita “anxietate de supravietuire”. Aceasta anxietate ar consta din sentimentul ca daca nu ne schimbam cumva, vom esua in atingerea scopurilor sau nevoilor personale.
Pentru a ajunge sa simtim acest tip de anxietate, informatia potrivit careia vechile scheme de adaptare nu mai sunt atat de functionale trebuie acceptata. Adica informatia asta trebuie considerata valida si relevanta. Ei bine, impotriva acestei acceptari lupta o alta forta din interiorul nostru..o forta care tinde sa ne pastreze identitatea neschimbata, intr-un oarecare echilibru. Intrebari de genul “Si daca accept asta, voi mai fi la fel? Voi mai fi eu daca accept ca experienta mea de pana acum poate fi vazuta si altfel?” A doua forta, care tinde a tine sistemul neschimbat e anxietatea de invatare.
Kurt Lewin e cel care a definit procesul de schimbare a unui sistem prin modificarea campului de forte care-l mentin in echilibru. Sunt forte care imping spre schimbarea starii interne a sistemului, dar sunt si forte care actioneaza pentru contrabalansarea celor dintai. Psihosociologul american afirma ca e inutil sa actionezi cu o noua forta spre schimbare, ca imediat va aparea o forta corelata, pentru mentinerea starii de echilibru. Astfel, Lewin introduce triada de transformari “dezghetare-modificare-inghetare”cu privire la echilibrul unui sistem si modificarea acestuia.
Revenind la al nostru Acteon ratacit care se afla in curs de “dezghetare”, ne reamintim ca el experimenteaza un complex de stari contrarii, cu puternice conotatii emotionale. O parte din el simte deja ca ceea ce stie si face nu mai e de ajuns pentru a pastra randamentul stiut. O alta parte se opune ca prima forta (cea de restructurare, de modificare) sa ia amploare, tocmai cu o teama privitoare la pierderea identitatii.
In aceasta etapa cadrul terapeutic isi produce magia, prin oferirea unui mediu cald si primitor, in care clientul poate face primii pasi prin noile naratiuni de identitate pe care si le creeaza. Carl Rogers vorbeste despre necesitatea unor conditii terapeutice pentru ca schimbarea si readaptarea clientului sa se poata intampla: acceptarea pozitiva neconditionata a clientului, empatia terapeutului, prezenta in dialog.

Imposibilitatea clientului de  a gasi sau crea un cadru in jurul lui in care sa experientieze securitatea psihologica duce la anularea logica a informatiilor care tind sa contrazica schemele de adaptare vechi.
Asa cum Acteon din legenda a fost transformat intr-o fiara de zeita Artemis si a sfarsit vanat de camarazii sai, riscul e ca neacceptat, clientul sa se desctructureze in cadrul haotic din jurul sau. Sau…sa se intample magia creativitatii si sa prinda aripi si energie in noul mediu.
In definitiv, mersul biped al adultilor este o suita de stari echilibrate si dezechilibre..uitam de teama primilor pasi, cand dezechilirul dintre doi pasi ne facea sa ne tinem de persoanele sau obiectele din jur…La un nivel mai elaborat, schimbarea mediului inconjurator face necesara reinventarea mersului nostru prin acest mediu si reexperimentarea temerilor primilor ani.
Identificarea informatiilor care sa ajute schimbarea, spune Kurt Lewin, se face pe doua cai: asumarea unor roluri prin imitatie sau scanarea prin incercare si eroare.
Imitarea unui rol existent in jurul celui care experientiaza anxietatea de supravietuire (nevoia de a se adapta) poate face ca un nou script sa fie implementat ca atare, de-a gata.
Daca nu e disponibil un rol-model, scanarea mediului si alternarea intre incercare-eroare sunt optiuni. Persoana incepe dialoguri de cautare a solutiilor, calatoreste, citeste sau apeleaza la training sau consultanta. Sau chiar apeleaza la terapie.
Vom intelege ca apelarea la consultanta e o solutie deghizata pentru rol-model…sunt generate din nou categorii cognitive si solutii straine sistemului personalitatii celui care isi doreste adaptarea.
“Inghetul” ca proces de stabilizare a noilor scheme inseamna asezarea noii identitati pe baze orecum congruente cu personalitatea clientului. Pentru ca acest proces sa fie natural, strategia de copiere a rolurilor ar trebui evitata. “Anticorpii” sistemului pe care-l reprezinta personalitatea celui in schimbare vor elimina repede corpii straini si vom avea schimbare mai mult cu numele , nu in esenta. Adica, in scurt timp, e garantata o noua criza…din nou dezghet..din nou cautare
Functionala si naturala este reasezarea naratiunilor de identitate prin intermediul strategiilor de scanare a mediului, experimentarea prin incercare si eroare. De-aici incepe creativitatea, redescoperirea si orientarea noastra continua.

27 Feb

Oamenii-bonsai

Conditions..rabdare si atentie investite in a da directie crengilor. Vointa gradinarului-formator intalneste caracterul arborelui si apare un dialog lent intre creatie si creator. Anticiparea directiei de dezvoltare a copacului o facem folosind fire metalice- transmitem ferm directia in care poate sa creasca o ramura sau trunchiul. Smulgerea frunzelor, tunderea sau taierea ramurilor care nu cresc incotro vrea gradinarul..sunt alte metode.
Ce legatura ar fi cu devenirea noastra?
Identitatea ne-o obtinem “dialogand” cu acele conditii de valorizare din jurul nostru care ne cer sa fim cumva. Libera noastra dezvoltare e un concept iluzoriu, realitatea e a conditiilor potrivit carora trebuie sa fim cumva ca sa fim acceptati dupa aceea. Sa putem fi numiti copiii cuiva, membrii vreunui grup, parti ale unei organizatii si asa mai departe.

Conditions, developmentSa ne lasam modelati ca sa fim acceptati de cei semnificativi emotional de langa noi. Nevoia de acceptare confruntata cu acele conditii externe genereaza torsionari ale conceptului de sine.
Conditiile de valorizare aplicate in stadiile timpurii lasa urme adanci in identitate si logici de relationare pentru mai tarziu. Logici atat de puternice incat genereaza valori individului si alegerea acelor medii in care ele se vor putea manifesta in continuare.Conditions, development
Ce-ar fi daca bonsaiul din noi ar realiza ca sarmele care-i limitau libertatea nu mai exista, ca forma si identitatea s-ar putea alege dupa libera sa vointa?

Probabil ca asta s-ar numi persoana pe deplin functionala, gata sa-si asume creativ destinul.

fully functional personIf there is anything that we wish to change in the child, we should first examine it and see whether it is not something that could better be changed in ourselves. (C.G. Jung 1875 – 1961)

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com