creativitate | Psihologie servicii | Page 3
28 Nov

Work in progress

work in progressV-am mai zis ca Jung era meserias? Da… elvetianul (psihiatru) a gandit personalitatea ca un sistem cu auto-reglare, a carui forta rezulta tocmai din opozitia elementelor ce-l compun. Tipul asta a fost optimist. Contrariile gasite de el in personalitate nu se anuleaza reciproc, ci isi imprumuta din energie atunci cand unuia-i expira inspiratia!

Elemente contrare alcatuiesc o structura cu doua niveluri: constient-inconstient. Profilul din constient si cel din inconstient sunt aidoma personajelor Jekyll & Hyde. Dr Jekyll e ceea ce ne ajuta sa ne adaptam constient la exterior, iar mr. Hyde e ceea ce reprimam, ascundem sau negam la noi.

Si vine o zi cand reprimarea, ascunderea tendintelor inconstiente nu mai “tine” si mr. Hyde iese pe strada… dar, surpriza! Chiar daca face o impresie proasta, pare sa fie util cu ale sale abordari originale si diferite de cele ale dr. Jekyll. E mai puternic, are de partea sa instinctele si forta naturala care le anima, dar e mai putin intelept si e necivilizat. Asa.. ca o fiara ce poate fi imblanzita.

Asa se face ca descoperim solutii noi in momentele de pierdere a controlului constient ..bune sunt aceste momente, daca le consideram experimente timpurii pentru atitudini inca nenascute in constient. Utile devin cand le curatam de furia, deznadejdea sau spaima care le insotesc accidental, situational si pastram din ele doar caracterul inovativ.

Pentru fiecare dintre noi, mr. Hyde e diferit, aducand partile ascunse in umbra inconstientului direct in Agora, intre oameni, lasandu-le sa vorbeasca si sa se manifeste.

Bine ar fi, zice teoria (bunul-simt?), ca aceasta parte mai putin luminoasa a noastra sa nu fie prea tare legata, caci va rupe lanturile si atunci, vai si amar: nevroza-i numele nostru… Abordarea optimista a lui Carl Gustav Jung a constat tocmai in democratia pe care o recomanda ca si strategie pentru diada dr. Jekyll – mr. Hyde.

Intentia mea e sa demonstrez ca individuarea sau altfel spus, devenirea noastra, aduce la suprafata din adancurile sufletului nostru taman acele solutii de care avem nevoie ca sa fim rotunzi, sa devenim. Iar rotirea asta de rol e continua, pe toata durata vietii: “work in progress” scrie pe fiecare din noi.

Si cum fiecarui mecanic de suflete (tuning psihologic, da?) ii sta bine cu ceva unelte pe bancul de lucru, luam un personaj si-i urmarim transformarea pe lungimea unui interval de 5 ani. Adica voi demonstra punct cu punct cele povestite mai sus, folosind un test de personalitate si operatiuni matematice simple 😉

Aplicam pentru asta testul inventat de Myers si Briggs, dupa aprofundarea operei psihiatrului Carl Gustav Jung (despre MBTI e vorba, da!).

Din grafic vedem scorurile pe scalele Extraversie-Introversie, Senzorial-Intuitiv, aFectiv- Rational (T), Perceptiv-Judicativ. Suna ciudat scalele..au logica, vedem imediat.

Si scorurile astea variaza intr-o directie care arata efortul si lupta ce se da intre dr. Jekyll (ENFP) si mr. Hyde (ENTJ).

work in progress

Adica ce se intampla de-a lungul transformarii?individuare De la curiozitatea si agitatia intuitiei combinate cu empatia (N-F), profilul migreaza catre o logica stapanita, cu rare expresii ale emotiei (N-T). Am spune ca pierde ceva..dar nu. Abia asa profilul se echilibreaza. Se rasuceste cumva in jurul intuitiei (N– stabil), renuntand la fragilitatea functiei emotionale (F -scade) si opteaza pentru viteza de exprimare a functiei rationale (T– creste). Apare capacitatea de planificare in scena, inlocuind stilul boem al Perceptivului (P– scade) cu abordarea programata, ordonata a Judicativului (J– creste).

Iata mai jos zonele de efort in transformare, marcate cu uneltele mecanicului (matematic, fiecare punct marcat in grafic raspunde la intrebarea: care-i masura efortului de transformare cumulat in 5 ani, pentru fiecare scala?) Daca vreti sa stiti formula matematica, v-o zic 🙂

individuare

Inchei exprimandu-mi inca o data uimirea fata de sistemul (gandit?!) care ne anima din interior cu o precizie de ceas elevetian.. Continuu in transformare dupa legile sale, continuu punand contrariile in slujba noastra.

Adelante!

14 Oct

Pilotaj

“It is to experience that I must return again and again, to discover a closer approximation to truth as it is in the process of becoming in me.” Carl Rogers – On Becoming a Person, 1961

A pilota- incetinire a mersului unui vehicol din cauza nesigurantei parcursului sau necunoasterii traseului.

Acum ceva timp, un coleg prieten m-a intrebat in fata motocicletei mele daca ar fi sigur pentru pustiul sau sa experimenteze cu mine mersul pe motocicleta.
In sine, mersul pe motocicleta il consider periculos, iar mersul cu o alta persoana (mai mult, un copil) il consideram si-l consider inca destul de periculos. Asa ca….am acceptat instantaneu ocazia de a invata. L-am rugat pe pusti sa se tina bine de mine.
– Cand ma las eu intr-o parte sau alta, te lasi odata cu mine, da?
Toate bune si frumoase pana in capatul aleii (doar nu va imaginati ca am iesit pe strada la faza asta, nu?), unde a trebuit sa luam curba ca sa ne intoarcem.
Am simtit in acel moment ca trebuie sa ma incordez ca sa mentin motocicleta stabila. Senzatia a fost dezagreabila, iar efortul depus m-a pus in alerta. Nu-i de ici de colo sa “scapi” pe jos o motocicleta de 250 kg cu un copil pe ea.. Asa ca toate simturile mele au intrebat mediul din jur: “care-i treaba?”
Asa se face ca atentia orientata preponderent inainte si la comenzile motocicletei, s-a reorientat catre contextul relatiei cu pasagerul meu.
L-am vazut cu coada ochiului in spatele meu, aplecat nefiresc in exteriorul motocicletei.
– Te lasi odata cu mine, ca mine, da?
– Sigur, ca doar am vazut la televizor cum e la cursele de motociclete!
M-am linistit, am inteles ce imagine avea in minte, am ajuns inapoi unde ne propuseseram si am multumit pentru experienta.
De atunci ma tot gandesc la ceea ce ar fi un eveniment barometric pentru relatie.
Doua harti mentale se intalnesc in interactiunea din realitate (ce-o fi aia?). Harta mea difera de harta ta, iar asta o s-o simt.
Sa spunem ca noi doi mergem cu motocicleta. Numai ca eu am pentru conceptul “motocicleta” imaginea mentala a unui chopper,suzuki2iar tu ai pentru acelasi concept imaginea mentala a unei sportive.Kawasaki-Ninja-ZX-10R-2011-16
De aici decurg diferente de stil in pilotaj, de parcurgere a traseului. Diferentele vor fi vizibile in special pe portiunile mai dificile ale drumului (na, daca ziceam schimbare de paradigma, iar dadeau astia cu rosii dupa mine.. 🙂

Revenind la evenimentul barometric, in evolutia unei relatii e important sa ne intrebam cum ne simtim pe traseu si cum s-o simti cel care ne insoteste.
Vom sesiza astfel mai repede, mai usor, acele momente in care pierdem confortul.
Orice deviere de la echilibrul mersului inainte are capacitatea de a diagnostica starea mea, a relatiei sau a celuilalt.
Presupunand ca sunt prezent si congruent cu mine (simt miscarile ce se intampla in sufletul meu) voi simti cand celalalt ma trage sau trage ansamblul eu-el intr-o directie. Trasul asta vine dintr-o reprezentare diferita pe care el o are asupra realitatii (din nou ma intreb ce-o fi aia, mai exact?)
Daca ma ocup doar de miscari, doar de partea tehnica a pilotajului, il pot invata o manopera pe celalalt. Dar pot mai mult de atat, pot sa corectez la mine si la celalalt harta mentala. Scopul unic ar fi curgerea lina spre inainte, spre viitor.
Efortul pentru aceasta curgere ar fi ideal sa fie optim. Excesul de efort datorat unei imagini gresite despre realitate are darul de a face diagnoza ajustarii imaginii (hartii mentale) la realitate.
Utile sunt aceste incordari suplimentare doar pentru a evidentia diferenta dintre ce inteleg eu si ce intelegi tu in acelasi context.
Asadar, draga coleg, drumul alaturi de tine mi-e util cand aflu despre mine, stiind despre diferenta dintre noi. Sper ca astfel sa-ti fie util si tie.
Multumesc, T&C

29 Sep

Nadir – aplicatie

rootsMi-am propus ca in acest post sa fac impreuna cu cativa dintre voi o aplicatie; sa raspundem impreuna la intrebarea: ce temeri justifica din inconstient comportamentul vizibil al unei persoane?

Voi folosi o comparatie: personalitatea este asemenea unui copac, cu ramuri inalte ce se misca in bataia vantului si sub lumina soarelui. Trunchiul solid se sprijina pe radacini ce patrund adanc in sol, nevazute. Totusi, fara partea invizibila din sol, copacul nu are viata si intre cele doua parti ale aceleiasi fiinte exista in acest fel un continuu dialog. Substante ce vin din mediul inconjurator devin utile cresterii numai in masura in care sunt absorbite fie de partea de deasupra a acestei fiinte (sa-i spunem din nou Zenit?), fie de partea de dedesubt a copacului (Nadir..).

Nu foarte subtila comparatia, asa-i? Dar vom vedea ca al nostru constient e o reflectare a inconstientului, ca structura vizibila a constientului e un raspuns in dialogul necesar cu inconstientul invizibil.

In cele 4 secvente video care urmeaza, am ales patru personaje reprezentative pentru tipologia DISC (prezentata in imaginea de mai jos).
disc-2
Am sa-i rog pe cititorii acestui  post sa nu considere personajele ca fiind preferate de mine si nici recomandate emisiunile din care am extras secventele. Pur si simplu analizam comportamente.

Facem asa: dupa fiecare film sunt aceleasi seturi de intrebari privitoare la: atribute si temeri. Bifam acolo unde ni se pare ca se potriveste.

M.B.

Ce caracteristici are personajul MB?

View Results

Loading ... Loading ...

Care credeti ca sunt temerile personajului MB?

View Results

Loading ... Loading ...

I.C.


Ce caracteristici are personajul I.C.?

View Results

Loading ... Loading ...

Care credeti ca sunt temerile personajului I.C.?

View Results

Loading ... Loading ...

M.M.M.

Ce caracteristici are personajul M.M.M. ?

View Results

Loading ... Loading ...

Care credeti ca sunt temerile personajului M.M.M.?

View Results

Loading ... Loading ...

D.R.

Ce caracteristici are personajul D.R.?

View Results

Loading ... Loading ...

Care credeti ca sunt temerile personajului D.R.?

View Results

Loading ... Loading ...

18 Aug

Schimbare de paradigma si costuri

schemaNo matter how much you study the future, it will always surprise you; but you needn’t be dumbfounded! Kenneth Boulding

Am vazut mai demult un film cu niste musculosi care calatoreau in timp si-i prindeau pe alti musculosi care, isteti fiind, se gandisera sa modifice timpul si sa castige bani din asta (Time cop). M-am gandit apoi ca ar fi tare fain sa vezi idei inspirate puse in aplicare de vreun aiurit si apoi ajunse mari afaceri. Apoi sa te intorci cu ideea respectiva in timp, nitel inainte ca ea sa devina certa, si sa te bucuri de cursul ideii ca si cum ar fi fost a ta. Dar asta nu e prea moral si, din fericire pentru mine, nici posibil. Nici prea multe filtre personale nu-s utile, noroc ca soarta creeaza restul obstacolelor 🙂

Asa. Si daca nu reusesc sa iau ideile destepte ale unor pionieri din Vestul Salbatic sau sa cladesc Empire State Building pe terenul lui bunica-mea, ce-ar fi sa-mi construiesc propriile idei? Nah! Asta implica sa pasesc in necunoscutul viitorului, sa am morcovi..sa conving in stanga si-n dreapta ca am dreptate (chiar daca stiu ca am dreptate uneori maxim 70%)..Sa ma prind repede cand se schimba paradigma si sa fac un efort sa aduc spre realitate o idee.. Sa fac fata fricilor altora in fata propriilor incertitudini, sau chiar sa fiu agresat ca sa-si poata apara altii zona de confort? Cam nasol.. reversul e sa ai idei expirate si cumintele. Mda…greu de ales 😉

1Mediul din jurul nostru se schimba intr-un proces natural, ca balans intre echilibru si dezechilibru. Intre placile enorme care se deplaseaza continuu, mintea noastra gaseste portiuni fixe de realitate si-si tese paienjenisul denumit pompos “suma reprezentarilor personale”. Construieste astfel puncte de orientare, adesea anulate, rupte de cele mai mici schimbari in mediul inconjurator. Asa se face ca ne gasim uneori in mijlocul unui haos in care mintea noastra pierde reperele si – aparent – resursele. Sunt unii care numesc asta ruptura epistemologica, dar nu-s asa prietenosi si nu-i amintim aici 😉

Se poate intampla ca ceea ce consideram fapt cert si demonstrat sa devina – cu o viteza perceptibila pentru noi – neadevar, caduc, inutil. Mintea se opreste cand ceea ce ea considera adevarat nu apare in jurul nostru. Partea proasta e ca mintea poate explica doar ceea ce a fost anterior in simturi si numit cumva..intuitia insa se desprinde de obstacolul asta al trecutului si devine simtul nostru pentru viitor. Problema e ca intuitia asta nu e concreta si exacta, nu poate explica in cifre ce simte. Dar simte si transmite administratorului (ratiunea) tema pentru acasa: gaseste un sens asteaia!2

Daca as fi o companie, as vrea ca CEO-ul meu sa fie intuitiv, un adevarat Time Cop: rezistent in fata propriilor incertitudini si la temerile altora 🙂

Ai morcovi? Am sa-ti vand niste iepuri care sa-ti ajute viziunea.. 😉

13 Jun

Povesti (cuantice) la gura sobei (II)

..nu v-a placut fizica, asa ca ne intoarcem la psihologie.
Ce-ar fi daca, pe parcursul dezvoltarii si formarii sale, structura de baza a personalitatii viitorului adult ar fi supusa actiunii unui camp morfic? Sau, ca sa nu sperii prea multa lume, ce efect au conditiile de valorizare emise (constient sau inconstient) de catre adult asupra emotiilor copilului in formare?
La urma-urmei, cred ca gasim repede ceva studii pe tema asta, dar prefer abordarea retorica (deocamdata.. 😉 ) Ce-ar fi daca, spuneam, pe fondul legaturii emotionale create intre adult si copil, acesta din urma ar fi supus unui proces de modelare? Pai ar fi natural!
Si mai interesant ar fi de vazut cum, in cazul a mai multor frati, structurile lor particulare ar reactiona diferit la “campul morfic” creat de parintele semnificativ emotional. Din start se pare ca excludem aleatoriul si liberul arbitru din dezvoltarea viitorului adult.
Reactiile copilului la mediu nu mai sunt un fenomen independent, ci mai degraba un raspuns modulat de conditii anterioare oricarui stimul: conditiile de valorizare induse de relatia cu parintele.
Redundant in dialogurile cu clientii din terapie apare unul sau altul din parinti. Acel parinte care apare in dialogurile cu clientul pare sa fie nitel mai rigid, mai puternic in a induce structura personalitatii sale. As indrazni sa merg si mai departe si sa presupun ca e mai “eficient” in a-si transmite temerile in orice relatie, chiar si aceea cu un copil.
Treptat, otrava emotionala injectata in relatie de un astfel de parinte (ne referim aici la neancredere, ignorare, agresivitate verbala sau fizica) ataca si modifica naturaletea si fluiditatea celuilalt in relatie cu el.
Inseparabilitatea celor doi din perechea parinte-copil se mentine la distante mari si chiar peste timp (surpiza?) La fel ca si inseparabilitatea particulelor din fizica cuantica, inseparabilitatea emotionala reduce suma infinita de posibilitati de adaptare la doar cateva variante.
Acestea sunt acele corelate cu starea emotionala a parintelui. Cu cat mai sarac acest prim set de atitudini la parinte, cu atat mai putine raspunsurile posibile de adaptare la mediu ale copilului.
Set atitudinal sarac la nivelul parintelui- optiuni putine la viitorul adult..iacata-i gata tulburarea de personalitate! Si astfel codurile de reactie se diminueaza, producand aparitia unui fenomen descris “pattern de reactie si de simtire rigid si pervaziv, care produce dezinsertie sociala”.
Una peste alta, pe calea asta se transmit eficient (trist, dar putem fi extrem de precisi cand este implicat inconstientul, fie in bine, fie in rau) temerile unor intregi generatii.
Peste umarul nostru privesc experienta curenta multe fantome din trecut, si nu toate impacate.
Cum se vindeca? Ca sa reformulez in termenii folositi aici: cum se poate intrerupe inseparabilitatea emotionala?
Am o veste proasta si una buna: manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale (DSM IV) zice ca nu se vindeca. Structura de baza a personalitatii va pastra tot timpul amintirea si senzatia amprentei celui/ celei care a dat forma trairii emotionale. Vestea buna e ca se amelioreaza reactia initiala si pot fi invatate si alte reactii.
As zice ca ar mai fi si alte planuri de interventie, dar…sunt povesti (cuantice) la gura sobei ;)=

12 Jun

Povesti (cuantice) la gura sobei (I)

“You take the blue pill, the story ends, you wake up in your bed and believe whatever you want to believe. You take the red pill, you stay in Wonderland, and I show you how deep the rabbit hole goes.” Morpheus

Intentia mea astazi e sa gandesc in scris, nu neaparat sa fiu corect. Chiar daca exista tentatia sa citez cateva studii coerente si serioase pentru a dovedi corectitudinea unor afirmatii facute, rezist (cu greu, marturisesc), si voi spune doar o poveste.
Poate ca, “aruncand” aici o idee si citita-gandita ea de mai multi, va deveni mai clara pentru mine 😉 Un week-end intreg am petrecut discutand despre tulburari de personalitate, tiparele lor comportamentale si emotionale, felul in care sunt aceste tulburari induse de relatia cu parintii…Si da, in grupul ala descris saptamana trecuta ca fiind lent si intr-o faza incipienta a gandirii- intre timp a mai crescut “dihania”.. 🙂 Definitia tulburarilor de personalitate e mai putin importanta (o gasesc cei mai curiosi aici), insa retinem ca sunt modalitati rigide in care adultul incepe sa-si modeleze comportamentul. Apare astfel un tipar comportamental general, vizibil in toate domeniile de activitate. Acest tipar face ca cel in cauza sa incalce normele si expectantele culturale. Costul se traduce in pierderea legaturilor cu socialul, dificultati de adaptare si ineficienta generalizata.
Care o fi motivul si, cel mai important , care-o fi tratamentul pentru acesti “virusi” ai deciziei si coerentei emotionale? In ceea ce priveste motivul, am sa spun o poveste lunga si intortocheata.
Pentru cei care se grabesc sa citeasca vreo modalitate magica de tratament..nu azi , nu pe blogul asta 😉 Voi folosi o analogie cu un fenomen din fizica cuantica: inseparabilitatea ( quantum entanglement).
Proprietate demonstrata si masurata, inseparabilitatea cuantica este acceptata ca fenomen real inca din 1935. La vremea aceea, Einstein, Podolski si Rosen n-au putut gasi explicatia faptului ca doi fotoni legati in urma unui fenomen fizic, pastreaza o cale de comunicatie invizibila intre ei, pe distante imense. In diada (perechea) de fotoni, ambii isi pastrau maxim de potential de a fi (superpozitie?) pana cand unul dintre ei era observat/ masurat. In acel moment, fotonul masurat isi stabiliza parametrii de stare (colapsarea functiei de unda, asa e “poreclit” fenomenul de catre fizicieni). As face precizarea spooky ca momentul cu pricina era de fapt momentul in care operatorul uman din experiment citea/ constientiza rezultatele masuratorii, da’ nu ne oprim acum la asta.
Ei, surpriza! “Taman” in momentul ala celalalt foton “alegea” parametri de stare corelati cu alegera celui dintai foton. Daca primul avea miscarea de rotatie stabilita in urma observarii ca fiind intr-un sens, se parea ca al doilea foton “afla” cumva despre asta si opta sa aiba opusul miscarii.
Na, toata povestea asta l-a suparat suficient de mult pe Einstein, de-a ajuns sa porecleasca fenomenul “spukhafte Fernwirkung”- “spooky action at a distance”. Adica nu l-a inteles, mai pe romaneste.
Intre noi fie vorba, fenomene sociale observate de observator uman se stie ca nu mai sunt aceleasi..de ce n-o fi fost acceptata asta si in mintea lui Einstein?
Din 1935 incoace au tot fost teorii care sa “explice” fenomenul insepararii cuantice: ba niste posibile variabile ascunse, ba ca-i fals..in tot cazul, informatia de stare a primului foton circula mai repede decat viteza luminii la al doilea foton din diada si-l ajuta pe acesta sa adopte o anumita stare-corelata.
Asa..pana aici am zis de fizica.
Cred ca e un nene pe nume David Bohm la care am gasit exprimarea unei idei cam asa: pe masura ce avansam in cunoasterea fizicii cuantice, ne apropiem mai mult de inconstientul colectiv. Studiind inconstientul colectiv, ne apropiem mai mult de fizica cuantica.
Va urma.

12 Apr

Pledoarie pentru verb (I)

centru

 

 

 

 

In majoritatea formelor de psihoterapie (exceptand probabil unele forme de terapie fizica sau art-terapie) unul din lucrurile care se petrec intre client si terapeut este dialogul. Prin dialog, clientul comunica terapeutului modelul sau despre lume. Aceasta comunicare a modelului se face printr-o structura verbala de suprafata, adesea incompleta.
Structura de suprafata este ea insasi o reprezentare a unei structuri de profunzime. Din diverse motive, structura de suprafata nu este congruenta cu cea de profunzime. Intre transmiterea din planul intern catre cel extern pot apare adesea pierderi de sens si informatie, la fel cum lumina este deviata in drumul sau de la sursa catre ochiul receptor de diverse suprafete si volume (cu indici de refractie si reflexie diferiti-nu m-am putut abtine sa nu scriu asta :P) Modelul rezultat din operationalizarea structurii de suprafata (trecerea acesteia in comportamente) este unul saracit. Se limiteaza astfel numarul de optiuni comportamentale ale clientului.
Pe masura ce piesele lipsa ale modelului de suprafata sunt recuperate, procesul de schimbare a personalitatii clientului poate incepe.
Orientarile terapeutice sunt de acord pana in acest punct. De aici incep strategii de abordare diferita.
O varianta directiva ar insemna ca modelul verbal (de suprafata) incomplet al clientului este confruntat cu un set de variante, set alcatuit de catre terapeut. Alcatuirea se face fie pe baza intuitiei, a experientei sau a analizei desfasurate de terapeut pe parcursul sedintelor de terapie. Da, asta economiseste timpul si (de ce nu?) banii clientului. Partea trista e ca aceasta strategie nu poate antrena la client obisnuinta autorelevarii modelului de profunzime prin efort personal. La extrema, aceasta strategie poate rezolva punctual o problema a clientului, dar poate mentine incompententa clientului in fata propriului proces de evolutie.
O strategie non-directiva pentru asigurarea congruentei intre structura de profunzime si cea de suprafata poate consuma timp. Timpul este, in acest caz, masura latentei unui proces in care clientul isi construieste singur ipoteze si le compara cu structura de suprafata. Ipotezele ating si inglobeaza, mai mult sau mai putin, parti din structura de profunzime. Surprizele, emotiile traite cu ocazie revelarii structurii profunde sunt stimuli care fixeaza noile continuturi descoperite si le fac operationale.
Astfel se intampla ca apare baza pentru noi comportamente si se actualizeaza structura de suprafata.
Procesul poate fi lent, dar schemele de lucru raman in posesia clientului si sunt internalizate in suma de auto-evaluari a Self-conceptului.
Din aceasta “biblioteca” de scheme, clientul poate mai tarziu apela oricand o tactica de revelare a structurii de profunzime pentru a-si facilita adaptarea si autonomia, chiar si in lipsa terapeutului.
Cu alte cuvinte, pe termen mediu si lung, aceasta strategie construieste autonomia clientului.=

13 Jun

Experiment reusit

snAm facut un experiment: 8 zile (4 sedinte a cate 2 zile fiecare) am lucrat cu aproximativ 50 oameni pentru a gasi impreuna o modalitate de a-i motiva, in conditii de maxima entropie organizationala (restructurari, decizii dificile si dureroase, lipsa informatiei pentru decizii). Mai mult, am verificat tipul de atitudine  potrivita cadranului al III-lea din modelul Situational Leadership.

M-am gandit sa folosesc principiul 80-20 al lui Paretto pentru a-i recentra pe un mod independent de a lua decizii. In definitiv, aveam in fata tot timpul profesionisti cu experienta, demotivati sau in dificultate decizionala. Asa ca am vorbit doar 20% din timp eu, restul fiind alocat interactiunii si feedback-ului dat de participanti. Ba, mai mult, am rupt contactul vizual cu ei de cate ori incercau sa vorbeasca doar cu mine, in detrimentul adresarii catre colegi.

Daca la inceputul acestui timp de interactiune participantii au fost constant nedumeriti si nehotarati, am constatat ca, la sfarsitul fiecarei sesiuni de training foloseau cadrul cu multa siguranta: isi priveau in majoritatea timpului colegii, adresau feedback-ul catre acestia si aparea un ritm al grupului (incadrare perfecta in bugetul de timp si ordinea circulara a discutiei din sala).

Am facut acest experiment pentru a vedea daca pot intoarce (la modul figurat) ochii participantilor la un training de la formator (trainer) catre ei insisi. Ca si cadru in care se produc interactiunile, sala de training am vrut s-o transform intr-o platforma in care perceptiile, sentimentele si interactiunile dintre participanti sa fie analizate de participantii insisi. In acest fel, maturizarea atitudinii fata de procesul de invatare s-a produs intr-un ritm fulminant.  In prima zi participantii erau “in ceata”, nervosi si dezorientati: mi-au spus la sfarsit ca aveau senzatia ca se vorbea chineza in sala. La ora 17 in prima zi paraseau sala obositi si intr-un disconfort destul de evident.margin

Daca la inceputul acestui training incadrarea in timp era marcata de rezistenta tacita la interactiune si de focusarea “ca de obicei” asupra trainingului (mai un mail, mai un BlackBerry folosit pe sub masa, pauza incalcata cu 5 min pt ca “era un mail important”), spre finalul primei zile deja apar semnele interesului si abordarii constiincioase a interactiunii (privitul ceasului in timpul exercitiilor pentru a nu depasi bugetul alocat, rolul de time keeper prezent si activ). Dispare treptat tendinta de a discuta 1-1 cu formatorul (trainerul?) si incep contactele vizuale dese si sustinute intre membrii echipei. Mai mult, registrele abordate in feedback trec de la aspecte factuale, tangibile, la aspecte legate de imaginea de ansamblu, viziune si parametri de climat in echipa.

Pentru mine am tras doua concluzii din acest experiment:

– a face o echipa sa constientizeze ca e responsabila de propria ei evolutie e un proces de durata. Costul procesului implica rabdarea formatorului (managerului?) si rezistenta in fata tentatiei de a pasi in mijlocul cadrului echipei, spre a oferi solutii, informatie. Cu cat resisti ca si formator tendintei de a usura frustrarea echipei prin a da explicatii, cu atat gradul de maturizare al perceptiei finale asupra intregului proces e mai mare.

– pe masura ce formatorul se retrage din cadrul echipei, apare ca si fenomen de raspuns cresterea autoorganizarii interne a echipei si aprofundarea comunicarii in acest cadru.

A, si sa nu uit: manualele de training le-au deschis abia a doua zi, notite nu au luat deloc (asa le-am cerut), dar discutiile dintre ei nu s-au abatut niciun moment de la ceea ce era intre copertile manualului 😉

q.e.d. 🙂

08 Jun

Retoric

..“n-am cum sa fac asta, organizatia ma blocheaza”..sau variante alternative pe aceeasi tema aud des. In special cand imi propun sa facilitez in cadrul unei echipe un proces de amplificare a creativitatii.
In primul moment mi-a aparut in minte o entitate neguroasa si amenintatoare, care anticipeaza orice miscare sau dorinta a mea si reactioneaza la gandurile mele exact inainte de a apuca sa fac ceva. Asa, un fel de joc de-a soarecele si pisica.
Un adversar redutabil organizatia asta, care are atata capacitate de a anticipa si bloca initiativele membrilor componenti… 😉
Vestea buna e ca nu exista asa monstri, ci doar suntem noi prea focalizati in a face ca de obicei sau a gandi intre aceleasi limite. Daca gandim ca de obicei, constatam normal reactiile “ca de obicei”ale organizatiei din care facem parte. Adica al tau comportament a fost deja normat intr-un moment anterior, iar tu emitandu-l, te conformezi unei forme preexistente. Asta se lasa cu disconfort (daca vrei sa schimbi in jurul tau), sau cu liniste, daca vrei sa ai un mediu predictibil.
Pe linia timpului o procedura/ regula/ norma interna a fost emisa inainte ca tu sa constati ca te blocheaza…asa ca nu putem vorbi de intentie cu privire la blocarea actiunilor tale. Si mie mi-ar placea sa zbor, dar ce sa faci, o “procedura interna” a lumii asteia a fost numita de Newton gravitatie, inca din 1687 🙁
Asa ca am sa te mai intreb o data, pe tine cel creativ din organizatie: cand ai facut ultima oara ceva diferit de ceea ce faci de obicei?

23 May

Incertitudinea (lui Heisenberg)

NecesarVenind deunazi de pe coclauri ( am fost plecat cu Stietot, Dondanel si Limonada..:) am trecut pe langa un tablou si mi-am adus aminte de Niels Bohr si Carl Gustav Jung, asa…dintr-o data. Primul fizician, celalalt psihiatru, ambii nascuti in 1885 si decedati 1962/1961. Indivizii astia au fundamentat principiul complementaritatii. Primul a demonstrat in fizica (spre necazul si invidia lui Einstein) ca lumina are natura duala- cand particula, cand radiatie. Cel de al doilea, in psihologie, a aratat ca miturile arhaice si cultura moderna sunt complementare. De indata ce societatea isi rationalizeaza prea mult procedurile de solidarizare prin coduri si institutii, fortele refulate ale psyche-ului donator de sens sunt antrenate: miscari profunde, anarhice apar in inconstientul transpersonal.

Forta de aderenta la realitate a temperamentelor ciclotimice (extraverte) este contrabalansata de creativitatea temperamentelor schizotimice (introverte)- dar oare care om de pe Pamant are doar temperament introvert sau extravert? Nu suntem oare cu totii un melanj din cele doua?

..logica gandirii industriale din emisfera cerebrala stanga este contrabalansata de logica bucolica, idilica a emisferei drepte..

Ei, ca sa pastrez o saptamana in minte ideea asta: dar daca, in spatele unui banal si evident gard de fier e o suma de ganduri, care mai de care mai pline de poveste?

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com