Stau in strada, asteptand un client nou. I-am explicat cum ajunge la cabinet, dar… da, e ceva in felul in care am discutat la telefon. Ceva care ma face sa nu fiu foarte sigur ca poate/ vrea sa ajunga azi la psihoterapie.
Am ajuns un pic ingrijorat la locul de intalnire, pentru ca-mi era frica sa nu fiu asteptat – dimineata, -3 grade Celsius. Acum realizez ca am fost (ca de obicei?!) nitel cam agitat si ca mi-am luat masuri de prevedere inutile pentru situatia asta.
Ma uit in lungul strazii, inca nu se vede niciun semn de client doritor sa “traga” de el asa de dimineata. Chiar, o fi corect ce fac? Parca trebuia sa-mi astept clientul in cabinet, invelit intr-un norisor roz-pal, emanand Zen… Sau nu? Ma rog, asta inteleg eu prin a fi politicos.

S-a dus Zen-ul odata cu tremuratul care ma avertizeaza ca-i frig chiar si pentru un psihoterapeut ce se vrea autentic.
Apoi ma gandesc la saptamana care a trecut si mi-a lasat amintirea unei grupe de nemti cu care lucrez de ceva timp. Ce m-o duce cu gandul la ei? Poate surpriza ca nu-s chiar conform stereotipului “neamt= rigid”? Ma duc cu gandul la bancurile cu scuzele prezentate de japonezii de la caile ferate, pentru intarzieri de 3 minute pentru intreagul an 🙂

De la ultima saptamana am inca in minte senzatia (confirmata) de seriozitate in sarcina si maturitate in asumarea unei decizii: “am venit aici, deci lucram”. Adulti prin atitudinea fata de ceea ce au agreat cu ei insisi. In proces sunt uneori plictisitori, vrand sa inteleaga sarcina la milimetru inainte s-o inceapa. Insa raportarea la sarcina se face de fiecarea data cu seriozitate, maturitate si cu maxim de efort (n-am vazut unul sa citeasca ceva prin telefon sau sa stea cu ochii pe pereti in timpul alocat introspectiei sau dialogului cu vreun coleg.

Mda… interesant ca ma gandesc la asta chiar acum, cat il astept pe omul asta!
Pe unde-o fi clientul meu? Ma gandesc la el si realizez ca-si fura singur caciula: deja are 20 minute intarziere. Dar daca asa vrea el, chiar fara sa-si dea seama? O fi posibil sa ma atraga intr-un joc al rezistentei la schimbare si sa ma faca sa-i observ comportamentul? Nu m-as hazarda prea mult acum, dar pare ca nu e intamplator comportamentul lui fata de ora de intalnire. Eu ma simt usor nemultumit, ma gandesc la seriozitatea nemteasca si am tendinta sa judec, sa evaluez. Sigur, cred ca ma si ajuta conditiile meteo la evaluarea asta 😉
Iata-l! mergem in cabinet si incepe prin a-si cere scuze… ma gandesc un pic si decid sa fiu deschis cat se poate: ”Uite, mi-e ciuda pe tine. Ai irosit jumatate din sedinta si nu putem recupera azi in niciun fel. Ai batut atata drum pentru a sta de vorba foarte putin timp. Va trebui sa-ti asumi asta si sa accepti ca sedinta se va termina la ora convenita, fara prelungire”.
Sta un pic pe ganduri si-mi povesteste apoi in timpul ramas despre dubiile pe care le are in a fi sau nu adult, in a-si respecta sau nu termenele-limita asumate. Imi povesteste despre riscurile si neplacerile la care se expune intr-un mediu in care oamenii il asteapta sa faca ce-a spus, si se intampla ca el sa aiba brusc o dilema privitoare la raportarea la termenul limita.
Povesteste despre ratarile produse din cauza unei instante interne careia pare sa-i fie frica sa devina/ sa constate ca-i adult. “Dar daca nu pot? Asta am auzit mereu in jurul meu…”
Sedinta se incheie si eu alerg unde mi-am propus sa ajung, iar clientul la treburile lui.
Dupa-amiaza primesc un sms de la client: “azi m-am simtit tratat ca un adult”.