inconstient | Psihologie servicii | Page 3
19 Nov

Trebuie sa…

trebuie“- …ma fac bine. Trebuie sa fiu odata fericita!”

Imi spune asta privindu-ma concentrata, ca si cum in urmatoarele 10 secunde ar fi pe punctul sa afle ceva important. Ceva de o asa mare importanta, ca si timpul s-a oprit, sa astepte acel ceva.

“- …aa…bun… ce ziceai ca-ti doresti?”

“- Nu stiu, dar trebuie sa scap de starea asta mizerabila.”

Si o luam de la capat, intr-un dialog al surzilor: ea nu aude intrebarile mele cu sufletul, eu refuz sa raspund intrebarilor puse de mintea ei rationala. Cred ca cel mai destept va ceda, si cum nu-s eu ala, mai e o singura varianta: rationalitatea ei o sa ia o pauza…

Iaca si o demonstratie pentru tine, asa cum am invatat-o eu prin clasa a VI-a, la gramatica:

Eu / trebuie/ sa fiu fericita./

trebuie= propozitie regenta, cu verb impersonal (nu are un subiect, actiunea nu e facuta de nimeni)

eu sa fiu fericita= propozitie secundara subiectiva

Incep sa vad semnele ca mintea ei isi face bagajul si vrea sa dispara: clienta mea clipeste des si se incrunta.

Asa ca-i dau inainte: de regula, modul conjunctiv al verbului e folosit pentru a exprima deliberare, a conditiona sau a spune ca o actiune e posibila, dar nu certa. Modul indicativ al verbului pare mai sanatos, pentru ca el descrie o actiune certa, reala.

Victorie! E tacere in mintea clientei mele. Ma priveste perplexa. Inca nu stiu daca “perplexa” e tot una cu “crucita”, dar vreau sa profit repede de pauza luata de mintea ei rationala.

Ma adresez asadar in liniste sufletului ei, nebagat in seama de atata amar de vreme:

“- Si…ce-ai vrea pentru tine?

– Sa fiu linistita.”

Acum stim ce lucram.

“Rolul sistemului supraordonat al constiintei, raspunzatoare de sentimentul “vointei libere”, este de a comenta actiunile declansate de subsistemele continute; asadar, vointa urmeaza dorintei, ea insoteste din “afara” actiunea, fiind o reactie tardiva a sistemului autojustificativ.” Dan Gogleaza, Viata ca autosugestie

Ce-am tot zis in randurile de mai sus e ceva care m-a izbit invatand alaturi de un client cum sa descifrez un atac de panica. Incarcat peste limite, inconstientul clientei protesta intr-un limbaj al lui, sub forma unor emotii si simptome organice exasperante, carora medicii nu aveau ce sa le faca. Asa ca am intrebat direct simptomele ce-ar vrea sa ne spuna.

Introspectia sincera, de cele mai multe ori cu efecte neplacute, a adus la masa tratativelor o instanta nemultumita de opresiunea exercitata de atatia ani: inconstientul.

“Problemele descifrarii acestei comunicari si a semnalelor (…) sunt sursa simptomelor psihosomatice, intrucat neantelegerile sunt intotdeauna ale eului care se poate autoamagi, niciodata ale sinelui”. Dan Gogleaza, Viata ca autosugestie

Folosirea impersonalului TREBUIE in setarea unor obiective imi arata tensiunea la care este supusa o instanta psihica salbatica, neimblanzita a celui din fata mea. Sigur, cred ca a fost unul pe nume Kant (salut, Florin!) care a propovaduit ceva teorie despre imperativele categorice… dar el avea o scuza: era educat intr-o cultura prusaca si si-a parasit somnul dogmatic odata cu moartea, “ocazie” cu care a reusit sa inteleaga ca “Es ist gut” (Totul este bine) 😉

Inconstinetul clientului meu pare nitel mai destept si nu stie de Kant…

Ce se intampla cand se intalneste imperativul TREBUIE cu emotiile? Pai incepe un domeniu vast al psihologiei/ medicinei (?), denumit psihosomatica. Domeniul asta e populat de “aratari” cu nume ciudate: astm bronsic, hipertensiune arteriala, stenocardie, ulcer duodenal, colita ulcerativa, dermatita atopica, diabet, psoriazis,  tulburari sexuale.

Acum ca ti-am zis, nu-i asa ca IMI DORESC pare mai bun decat TREBUIE?

The only meaningful life is a life that strives for the individual realization–absolute and unconditional–of its own particular law…To the extent that a man is untrue to the law of his being…he has failed to realize his own life’s meaning.

Carl Gustav Jung

 

 

 

01 Oct

Teriac

teriacTERIÁC s.n. 1. (Ant.) Compoziție medicamentoasă folosită ca remediu contra mușcăturilor de șarpe, migrenelor și în multe maladii. 2. Medicament universal; panaceu. [Pron. -ri-ac. / cf. fr. thériaque, gr. theriake (antidosis) – antidot contra animalelor veninoase, sălbatice].

In evolutia Eu-lui nostru, miscarile de inhalare-exhalare ale acestuia nu sunt chiar o metafora: sunt aduse la interior imaginile lumii exterioare si ale personajelor importante din viata noastra. Apoi imaginile sunt traite ca o realitate interna, cu forta si autonomie proprii. Putem astfel sa simtim relatia cu Celalalt prin simturi, dar si prin relatia cu imaginea perceputa a Celuilalt, asa cum e ea stocata in noi. Emitem comportamente exterioare partial in baza perceptiei lumii fizice, si partial in baza reactiilor interne la lumea obiectelor introiectate (aduse la interior, in imaginatie).

Te-ai certat vreodata cu vreun sef in mintea ta ca apoi sa-i zambesti cand a trecut pe langa tine? Ei, cam despre asta-i vorba in multele randuri inutile de mai sus 🙂

Si astfel apar lumile interioare: Realul, Imaginarul si Simbolicul.

Realul e instanta primara care se vrea revelata, transpusa in sens si imagine. De acolo ne vin instinctele, pornirile cele mai greu sau chiar imposibil de inteles si simbolizat.

ris“Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

Mihai Eminescu, Luceafarul

In Simbolic, atribuim reguli, norme dupa care intelesul obiectelor poate fi conceput, iar obiectele manipulate. In Simbolic cream sensul dupa care se vor misca stelele din Universul intern:

“Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii..”

Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Imaginarul contine reflectari ale lumii exterioare, incarcate de toate emotiile care au insotit intalnirea noastra cu aceste obiecte.

“Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina”

Mihai Eminescu, Scrisoarea I

Imaginarul e populat de obiecte benigne, dar si de animale periculoase. Incarcate de forta telurica a primului contact intre noi-copii si Ceilalti-adulti, experientele cu Ceilalti bantuie prin noi partial cunoscute si explicate, furandu-ne tonusul si bucuria de a trai, modelandu-ne realitatea inconjuratoare dupa a lor emotie-chip.

Mai multa liniste si mai multa energie devin accesibile cand in spectrul Simbolic reusim reformulari care sa aduca mai multa congruenta intre nevoile Realului si hoardele de obiecte flamande de atentie ale Imaginarului. Nu intotdeauna este o munca usoara, de cele mai multe ori poate fi periculoasa: obiectele au viata lor si energia emotionala inmagazinata in acestea se poate dovedi brizanta.

Sigur, nu vorbesc aici de structura interna a cititorilor seriosi ai acestor randuri, ci de structura unor indivizi fantasmatici, utopici, care-si cauta dezvoltarea si pacea prin psihoterapie, meditatie si alte astfel de obiceiuri 😉

Am scris toate astea pentru a crea scena pe care voi invita sa apara imaginile-obiect din Imaginarul fiecaruia.

Te-ai intrebat vreodata cate salbaticiuni ai in menajeria personala?

Va urma 😉

 

 

 

 

21 Sep

Cercetasul

face“Un grup de aborigeni australieni inaintau odata prin mijlocul unui desert, insotiti de un etnolog. Acesta observa si nota constiincios tot ce faceau. Si astfel a remarcat ca, din cand in cand, grupul format din barbati si femei se oprea pentru un timp mai scurt sau mai lung. Nu se opreau ca sa manance, nici ca sa priveasca ceva, nici pentru a se odihni. Se opreau, pur si simplu.

Dupa doua-trei opriri din acestea, etnologul i-a intrebat pentru ce se opreau.

– E foarte simplu, i-au spus ei, stam si ne asteptam sufletele, le asteptam sa ne ajunga din urma.

I-au explicat etnologului ca, din cand in cand, sufletele se opreau din mers ca sa priveasca, sa miroasa ori sa asculte ceva ce trupurilor le scapa.

Motivele acestor opriri, chiar daca ramaneau ascunse, puteau sa fie foarte presante, chiar irezistibile. De aceea, in timp ce trupurile continuau sa mearga, sufletele se opreau uneori si un ceas.

Apoi trebuiau asteptate.”

Jean-Claude Carriere – Cercul Mincinosilor (povesti filozofice)

O fi..n-o fi.. am gasit totusi o configuratie a Eu-lui descrisa in psihologia creativitatii. Configuratia asta suna taman ca-n povestea noastra de mai sus: “se presupune ca gandirea logica de tip stiintific elimina aceste vestigii ale gandirii animiste. Si totusi exista semne ca ele intervin mai mult decat se recunoaste oficial, anume in faza de descoperire a unei noi abordari a problemei. Este vorba de intuitie care se refera la acele faze inconstiente ale gandirii, care survin brusc si al caror rezultat nu poate fi dedus pe calea unei gandiri conventionale de tip deductiv.

Subiectul “simte” numai ca a ajuns la o solutie valabila.” (Susan Deri, Introducere in testul Szondi, pag. 166)

Avem asadar in interiorul personalitatii noastre, capsulat sub straturi de istorie personala, un strat (sa-i zicem) animalic. Manifestarile acestui strat le recunoastem adesea cand ni se “nazar” lucruri, ni se “pune pata” pe anumite intamplari sau persoane din jurul nostru. Pentru unii, aceste momente sunt material important in intelegerea felului in care stratul de profunzime al personalitatii noastre functioneaza. Devenim sensibili la modificarile ambiantei in acele momente, ne conduc emotiile si ne incita la actiune. As forta un pic nota si v-as spune ca acestea sunt momentele cand devenim sensibili la semnalele primite de la inconstientul celorlalti.

Foloseste careva tehnic simtul asta? E bun la ceva?

“De multe ori psihiatrul nu poate pune un diagnostic in absenta unor manifestari clinico-simptomatice clare, dar el poate simti persoana bolnavului si natura suferintei acestuia prin surprinderea ambiantei atmosferice pe care o degaja pacientul sau.

Aceasta descoperire a atmosfericului este calea de acces catre interioritatea bolnavului, pe care psihiatrul o simte ca pe o modificare psihopatologica a persoanei acestuia. Ea reprezinta intuitia sau sentimentul anormalului pe care-l poate surprinde psihiatrul experimentat cu ajutorul “simtului clinic”.  Acest simt este rezonanta interioara, in sfera subiectivitatii medicului psihiatru a subiectivitatii alterate a bolnavului.” (Tratat de psihopatologie, Constantin Enachescu, pag. 45).

In paragraful citat mai sus, unul din cei doi are cu siguranta ceva la “mansarda”…

Cu toate astea, Cercetasul poate fi util si noua, astia cu “mansarda” (inca) in ordine 😉

Daca…mi-as lasa un pic mintea deoparte? Asa, fara concepte si fara vreun scop precis legat de realitatea spre care ma indrept? Si, pasind agale spre ceea ce vine spre mine, sa ma intreb care-i senzatia pe care corpul meu o are. Oare sunt imagini ce apar in minte sau senzatii care-mi viziteaza muschii?

Caci astfel pot sa-i dau drumul acelui Cercetas din interior. Sa caute, sa simta in avans ceea ce vine. Apoi “discutia” cu el, in care, fara cuvinte, poate sa-mi transmita un continut.

Tine minte, nu stie cuvinte, pentru ca natura l-a pus in noi inainte de stadiul in care am invatat sa rostim in cuvinte ceea ce simteam. Asculta-i senzatiile pe care ti cercetasulle aduce. Sau temerile pe care le-a simtit in contact cu ceilalti intalniti de tine. Chiar crezi ca-s toate numai ale lui? Dar daca ti-a adus si o parte din continutul emotional al celor cu care ai interactionat tu? Poti astfel sa “vezi” in lumea emotiilor tale si ale celorlalti.

Incepe prin a-l lasa liber. Apoi cheama-l la tine sa-ti spuna ce-a simtit in desisul noptii.

 

15 Aug

Lampa lui Aladdin

doorwayTe plimbi de-a lungul plajei, incantat de senzatia pe care pietricelele si nisipul o transmit talpilor tale. Gandesti departe, fara sa vezi prea multe in jur.
Si apoi, ridicand privirile, constati ca plaja s-a sfarsit. Aici a rasarit o stanca imensa, iar plaja a devenit doar o panglica ingusta la picioarele stancii.
Continui drumul, sprijinindu-te cu mana de peretele de piatra. Si imediat devii constient de un sentiment destul de ciudat – ca si cum un fel de putere ar veni prin mainile tale de la stanca.
Recunosti in stomac senzatia pe care o aveai cand erai mic, in preajma sarbatorilor de iarna si, chiar daca mintea ta de adult inca se impotriveste, esti absolut convins in adancul sufletului ca stanca asta e magica. magic doorContinui drumul si, iata! O usa intredeschisa te asteapta in peretele neted de stanca. E incrustata cu semne ciudate, care-ti transmit ca s-ar putea sa fi ajuns mai aproape de raspunsurile cautate.
Pasesti pragul si intri intr-o curte interioara. Nu mai e nimeni altcineva acolo, dar te simti binevenit. E un spatiu frumos, decorat cu sculpturi din piatra. Observi ferestre in partea de sus a peretilor si o lumina care vine dintr-o deschidere de deasupra. Ferestrele au obloane sculptate, din lemn. Detalii naucitoare ale sculpturilor de pe aceste obloane te fac sa gandesti ca artizanii caresecond chamber le-au creat au avut tot timpul din lume sa-si exprime pasiunea pentru a crea.
Inaintezi si, din curtea interioara, intri intr-o camera cu lumina aramie, plina de divane si perne moi. Simti in aer mirosul de mirodenii (paciuli si scortisoara, dar parca si un miros vag de piper). Stii ca ai putea ramane aici pentru un somn odinitor. Totusi… mai e ceva: in capatul acestei incaperi – o usa care te cheama.
Pasii te duc intr-acolo si, dupa draperii, descoperi o scara care coboara. Fiecare trepta e luminata de un felinar.staircase-arabic-lights
Un pas… doi… simti ca, pe masura ce cobori treptele, te linistesti din ce in ce mai mult si simti ca te apropii de ceva vechi, demult cautat. Treptele te duc direct intr-o incapere de mici dimensiuni, in care gasesti un scaun de lemn si un scrin.
Te asezi, stiind ca vei deschide unul din sertarele scrinului si vei gasi ceva al tau. Intarzii un pic, ca pentru a te umple pe deplin de bucuria raspunsurilor care vor veni.
Intinzi mana stanga si tragi un sertar al scrinului, iar inauntru vezi lucirea aurie a alamei. Asta e: lampa lui Aladdin!
Tii deja in maini acest obiect si observaladdin vesseli ca, in lumina slaba a celor cateva lumanari din incapere, el scoate un fum albastrui.
Si-ti vine in minte intrebarea soptita: Ce-ai dori?
Te lasi in voia vocii din interior si a povestilor pe care ti le spune. Si afli despre toate cele cate le contii, minunate comori ale sufletului tau, uitate in fuga printre ganduri.
E timpul acum sa parasesti aceasta incapere. Dar stii ca te poti intoarce aici, oricand vei dori acest lucru, pentru ca aceasta camera iti apartine, este in interiorul tau.
Urca treptele luminate de felinare magice si indreapta-te catre poarta de afara. Sa nu uiti s-o lasi putin intredeschisa, pentru atunci cand vei dori sa te intorci.
Ai revenit pe panglica de plaja de la baza stancii, punand din nou mainile pe piatra pentru a te sprijini. Inca o data , simti sentimentul ca suportul, stabilitatea si securitatea vin din interior.
Ai inca in suflet cuvintele pe care duhurile lampii (Ente si Krisztina) ti le-au soptit, acolo, departe, la tabara de hipnoza ericksoniana 😉

04 Aug

Obsesiv-compulsiv: cartea prefacerilor interzise

iching“The Chinese mind, as I see it at work in the I Ching, seems to be exclusively preoccupied with the chance aspect of events. What we call coincidence seems to be the chief concern of this peculiar mind, and what we worship as causality passes almost unnoticed. We must admit that there is something to be said for the immense importance of chance. An incalculable amount of human effort is directed to combating and restricting the nuisance or danger represented by chance. Theoretical considerations of cause and effect often look pale and dusty in comparison to the practical results of chance.”

Carl Gustav Jung – I-Ching, foreword, 1949

Vinerea trecuta, cand am ajuns la munca, mi-a spus unu’: “La multi ani, bre!” Si daca tot m-am uitat la el mirat, mi-a precizat “Dai de baut, ca-i ziua lui Jung”. Asta asa-i, s-a nascut pe 26.07.1875 !

M-am hotarat sa scriu despre un subiect cercetat de Jung in ultima parte a vietii lui: Cartea prefacerilor- I Ching. Versiunea originala a cartii a fost publicata la noi de Editura Herald, cu prefata scrisa in 1923 de autorul ei, sinologul german Richard Wilhelm.

Asta pentru ca, in ultima vreme, ma preocupa reactiile subiective in prezenta schimbarii, pe care le am si le au cei cu care lucrez. Ce, voi n-ati inchis niciodata masina pentru ca apoi sa verificati daca ati inchis-o pe bune?

Mai mult, traiesc convingerea ca, fara o “revizie” a felului in care gandesc, ma regasesc in fiecare an in punctul in care senzatia de invirtit in cerc incepe sa ma oboseasca. Nu neaparat fizic, dar parca nu mai fuge mintea atat de repede cand o accelerez (vorba ceea: depasim si noi pe careva in trafic? 😉

De la logici “imbatabile” si rigide care duc de rapa proiecte prin refuzul schimbarii/ adaptarii, la reactii cumplite ale pielii (zona zoster si psoriazis), insomnii si ritualuri obsesiv-compulsive obositoare, agatarea de neschimbare pare sa fie apararea suprema impotriva viitorului. Ne agatam de ceea ce ne securizeaza, pentru ca pasul in necunoscut ne introduce intr-un mediu rece. Asa cum costumul cosmonautului reduce haosul mortal al spatiului cosmic la un mediu propice vietii, tot astfel compulsiile par sa aiba ca functie mentinerea unui echilibru (de data asta inselator) in fata necunoscutului. ritual OCDVedem asadar cum intreaga noastra fiinta se poate gasi subjugata temerii de schimbare, de entropie crescuta. Nu este ceva care te omoara. Dar nici nu pleci prea departe de locul (si timpul..) unde te-a prins temerea.

As vrea sa cred ca de la generatiile care ne-au precedat mostenim si ceva reactii adaptative in adancul sufletului. Si printre reactiile astea sunt cele care ne arata cum sa reactionam la schimbarea mediului, a reperelor de orientare. Pe unii dintre noi, structurile de profunzime ale personalitatii ne fac sa cautam iluzia controlului. Pe altii, disconfortul schimbarii/ pierderii punctelor de reper din jur ne arunca in prospectare, in ascutirea simturilor.

Spun ca as vrea sa cred ce-am scris in paragraful anterior, pentru ca altfel suntem si mai culpabili pentru propria neschimbare.
Cati dintre voi n-ati observat exasperati lentoarea cu care un sofer din alta localitate se orienteaza in fata voastra, in intersectie? In mod sigur pentru el momentele acelea de orientare sunt obositoare si-l priveaza de accesul la toate informatiile din jurul sau. Adica, vreau sa spun, nici nu vede ca-i dati flash si uita sa dea semnal cand ia o directie… Ce m-a mai fugarit un domn dintr-asta dupa ce i-am aratat directia corecta cu unul din degetele mainii.. 😉
Revenind, putem spune ca adaptarea la schimbare este marcata de doua mari
atitudini: una caracteristica gandirii industriale (vestice), alta caracteristica gandirii metaforice (estice). Prima preamareste empirismul, senzatia si deductia. Doar obtinem rezultate predictibile cand aplicam metoda corecta, nu?

A doua atitudine se simte bine cu fenomenologia, metafora si intuitia. Asa.. ca si cand ti-ai propune sa faci o afacere, dar n-ai decat senzatia ca o sa mearga bine treaba. Sau ca si cand te-ai apuca de psihoterapie, doar cu credinta ca o sa te prinzi pe parcurs care-i medicamentul magic pentru suflet.
Niciuna din cele doua atitudini nu-i corecta si aplicabila in mod automat, doar ca gandirea fluida a metaforei e mai putin supusa oxidarii cauzate de stres.

Eminescu- GlossaPentru intuitie, timpul curge mai lent, faptele au alt inteles, mai plin. Sigur, cu poezia asta in cap, e greu sa numeri banii 🙂 Dupa cum e si mai greu sa-i mai faci cand s-a schimbat mediul in care ai pornit sa-i faci acum cativa ani, nu-i asa?
Asa ma uit la mainile celor pe a caror piele vad psoriazis (reactie psihosomatica la stres), si asa inteleg repede povestea lor: stapanul acelor maini poseda o minte care se agata cu incapatanare de ceva care a expirat.
Pe o mica portiune din jurul nostru, ritualurile obsesiv-compulsive pot crea iluzia controlului. Ele sunt insa si un indicator al perimarii sistemului subiectiv pe care-l folosim la orientarea in mediul inconjurator. Sunt cu atat mai greu de stapanit si de eliminat aceste obsesii, cu cat schimbarea vine mai dinspre radacinile sufletului nostru.

Chilling_on_the_moonParadoxal, dar daca ai inceput sa observi ca anumite gesturi iti sunt necesare pentru a te linisti…si nu poti sa te relaxezi pana nu numeri de doua ori creioanele de pe biroul vecinului (ca pe ale tale le stii ca-s aliniate 😉 .. poti sa incepi sa te bucuri: schimbarea e la cativa centimetri de pielea ta!

Fa-ti un bine si relaxeaza-te…asa vei incepe sa devii.

p.s. DEX: a deveni. 1) A căpăta o altă formă sau un alt conținut; a se transforma; a se preface; a se preschimba; a se modifica; a se schimba. 2) A începe să fie; a ajunge; a se face

 

 

 

28 Jul

Obsesiv-compulsiv: tablou clinic

ratoi-OCDMarturisesc ca gandurile care urmeaza mi-au fost inspirate de vizionarea reclamelor in care un ratoi hidos o consiliaza pe o doamna de treaba in legatura cu modalitatea cea mai rapida de anihilare a populatiilor de extraterestri care locuiesc in wc-ul de acasa.

cerb-skizoAr mai fi vreo doua reclame care au tenta de gandire psihotica (de exemplu una in care domnul cu schizofrenie paranoida discuta cu cerbul despre o masina de productie romaneasca, totul insotit de bere 😉 -dar voi reveni mai incolo la ele.

As vrea sa va invit la un test banal: voi afisa mai jos cateva imagini. Ele reprezinta instantanee luate in bucatariile, dulapurile si rucsacii unor oameni (domni si doamne) respectabili din reteaua Pinterest. Prin aceste poze, indivizii respectivi intentioneaza sa ne invete cum sa ne organizam (adica ne impartasesc din experienta propriilor ritualuri obsesiv-compulsive).

Iaca:

352

 

How to organize stuff

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum, dupa ce v-ati uitat la cele patru poze anterioare, va rog sa fiti sinceri: pe care dintre voi 4l-a incercat starea doamnei din imaginea alaturata? Adica: v-a venit pofta sa frecati podele, mobila, sa spalati geamuri? Daca raspunsul este (chiar si vag) afirmativ-entuziast, va rog sa ma contactati.

Va voi face o oferta pe care n-o veti putea refuza: 5 sedinte de psihoterapie gratuite 😉

14 Jul

Lapis exiliis

lapis exiliis“Pe masură ce creşte complexitatea, formulările precise pierd din înţeles şi formulările pline de înţeles pierd din precizie.” Lotfi Zadeh (logica fuzzy)

Ma uit la omul din fata mea: a venit sa-si caute echilibrul pierdut pe undeva, pe carare. Ascult povestea lui intortocheata, cu explicatii despre problemele care-l chinuie.

Il vad apoi ca pe un fluture de noapte, lovindu-se orb de proprii Zei-principii, in drumul sau spre liniste.

Lucian Blaga parca spunea ca ca suntem inzestrati cu doua tipuri de cunoastere: una paradisiaca, bazata pe ratiune si pe observarea realitatii ca dat. Cealalta forma de cunoastere e denumita luciferica, in care misterul e acceptat si revelat incet-incet.

Prima e cunoasterea imediata, faptica a prezentului. Frica de dispretul celorlalti, frica de a nu vedea in ochii lor ceea ce banuiam despre lasitatea noastra, ne fac sa cautam a fi “normali”. Atat de mult incat ne anesteziem singura instanta care ne poate ghida in cautarile noastre: intuitia.

Cea de a doua forma de cunoastere, denumita de Blaga “luciferica”, caracteristica omului creator, capabil sa-si infrunte temerile si sa-si transforme destinul. O redescoperim de fiecare data cand faldurile socialului ne orbesc inaintarea.

Lapis exiliis (piatra exilului) e indicatorul de drum, borna: spre intuitia razvratitului sau spre cunoastere rationala a conservatorului? E metafora pe care cultura noastra o contine de cateva mii de ani: desemneaza piatra care transforma alchimic materia impura in esenta, necunoasterea in revelatia transcendenta a adevarului. Metafora a carei intrupare a fost cautata in van de Artur si de cavalerii lui, cu o frenezie caracteristica animalelor inradacinate in concretul foamei si al simturilor.

Reantorcandu-ma la nevoia de principii a clientului meu, ma trezesc meditand la toate propozitiile pe care mi le spun si eu folosindu-l pe TREBUIE. Enunt adesea imperative impersonale de care ma tin apoi cu vinovatie, uitand ca nu-mi apartin sau ca au fost rolul unei conjuncturi in care nu am putut simti, in care frica ori furia m-au orbit.

E inca in fata mea, intr-o carapace, fara vitalitate. Nerabdator, e iritat de linistea pe care i-o propun prin intalnire.

Stiu ca vrea solutii si pot sa aleg a-i domoli durerea si dezamagirea, explicandu-i. Dar stiu ca ce-i explic azi, de maine va fi inutil. Si stiu ca se va intoarce impotriva “explicatiilor”, in trecerea lui de la static la fluid. Acum mult timp in urma, cand a simtit ca presiunea misterului din jur ii ameninta structura, a creat in jurul lui o armura aspra – Ratiunea. Stie si el ca are nevoie de timp sa se vindece de stratul asta.

Sau pot sa-l astept sa vada, ca-n povesti, rascrucea. Atunci cand criza va fi suficient de puternica, va descoperi viata din sufletul sau.

Prins in schematismul dogmelor personale, e in siguranta deocamdata. Dar simte dureros ca nu mai creste si ca-l ingradesc propriile absolutizari.

Se-nfurie si-i vad tornada din interior, pe cale sa rastoarne piedestalurile mancate de timp ale Zeilor-Principii.

Pe asta ai vazut-o? Ii arat cu mana linia fina-miscatoare a misterului. Se-ncrunta: nu se incadreaza in ce STIU! circular

Domeniul contradictoriului e infiorator, populat fiind de intrebari de genul:

– am fost sau n-am fost iubit de ai mei?

– sunt sau nu demn de stima mea?

— Da-mi o explicatie, psihologule!

— Ia o iluzie, pana te prinzi: gandesti corect, desi asta nu-ti ajuta cresterea.

Imediatul nu e locul tau. Iesi din ce stii deja.

07 Jun

Tatuaj

tatuaj ” – Ce-ti doresti?

– Ceva care sa-mi aduca aminte de pragul pe care l-am trecut.

– Stii ca nu-ti mai iese din piele decat cu mare durere: va trebui ars cu laserul daca te razgandesti.

– Da, stiu.

– Facem o proba sa vedem daca rezisti.. o sa doara un pic cand acul de tatuaj o sa-ti strapunga pielea.”

Mi-am deschis atelierul de scoatere tatuaje de pe suflet. Ii vad cum vin: au pe ei tot felul de hieroglife, impregnate demult de cine stie ce cumpana din viata lor.

Unii sunt inchisi in borcane mari, ermetice. Isi contempla reflectia in peretii de sticla din jurul lor. Disting vag ce-i inconjoara si ma lovesc peste mana daca intind degetele dupa ei in borcan. Le e teama?

..ce-avem noi aici? ..mda ..un alt om incremenit in timp. Traieste cu jumatate din suflet intr-un timp apus, restul de suflet e deja obosit. Alearga continuu intre incremenirea tatuata adanc in el si respiratia vietii din jurul lui.

Ii vad privirea indreptata catre o piesa de teatru al carui regizor a uitat demult ce-a vrut sa zica. Omul meu inca-si stie rolul si da replici de-atunci.

– Ei? Pe unde mergi?

– Vreau sa scap de tatuajul asta.

– O sa te doara pana-n suflet.

Uneori amprenta-tatuaj e atat de adanca incat oricat ai arde, cicatricea ramasa va arata urat, iar tatuajul isi va spune povestea in continuare. Mai bine nu faci nimic.

Pielea ce-i acopera emotiile poarta in profunzimea ei tatuajul creat de atatea situatii in care replici sau priviri ascutite au strapuns-o. Pe alocuri e amortita, traieste altcandva. Fiinta asta penduleaza intre fasii de timp, traindu-si povestea. Imi spune:

– Nu stiu daca vreau sa ma uit la ce-am aflat azi la terapie. E prea mult, mi-e rau si nu mai vin aici.

Il privesc cum se indeparteaza.

Nu stie ca aripile lui, chiar asa tatuate cu semne ciudate, inca pot zbura.

wings

 

31 May

Al Khidr, intuitia verde

al khidr” Primitive man must tame the animal in himself and make it his helpful companion; civilized man must heal the animal in himself and make it his friend”. Carl Gustav Jung, Man and his symbols

Marturisesc ca povestea de-o scriu acum am rulat-o mult timp in minte inainte sa indraznesc s-o scriu. Pe de o parte, e greu de scris/ exprimat ceea ce aduce intuitia. Pe de alta parte, disciplina de empirist (radem, glumim, da’ tre’ sa iasa si ceva statistica, ceva corelatii..) nu ma lasa prea usor sa scriu “chestii”. Si totusi…

“Visam ca eram intr-o incapere ciudata, ca si cum ar fi fost intr-o casa cum vezi prin filmele cu regi si razboaie barbare. Totul era facut din piatra gri, iar familia mea dormea in paturi raspandite prin camera aia mare. Pe unul din pereti era un semineu imens, in care ardea mocnit focul. Eu eram singurul treaz si nu stiu de ce-i priveam cum dormeau. Apoi m-a cuprins o groaza imensa, vazand cum o aratare verde trecea de la unul la altul din cei care dormeau. In tot timpul asta ma privea fix. M-am uitat mai atent la aratare, moment in care m-am trezit cu ea/ el fix in dreptul ochilor, la distanta de o palma. Am vazut cu oroare pielea verde si ochii galbeni, ca de pisica, apoi am realizat ca aratarea aia avea fata mea, eram eu. Am vrut s-o imping, dar bratele imi erau paralizate. A disparut, retragandu-se in semineu, ultima imagine avand-o cu ochii aia galbeni, inumani.

M-am trezit respirand greu, plin de transpiratie, obosit ca dupa un efort imens.”

“Al doilea vis a fost si mai ciudat, pentru ca visam ca-s treaz si ca privesc o aratare verde, calare pe pieptul meu. Si-a apropiat fata de mine incet, ca pentru a-mi da timp s-o vad si sa inteleg. I-am observat trasaturile si am recunoscut-o: era personajul din visul anterior. Numai ca acum pielea era neteda, aproape umana. Ochii erau ca de pisica, galbeni, cu irisul-virgula negru. Senzatia de teroare si paralizie a fost de nedescris. Am coborat privirea spre pieptul meu, unde mi se parea apasarea cea mai puternica. Acolo am vazut cu ma presa cu mainile. Avea gheare puternice, ca de pisica, de culoarea cuprului curat.

Am simtit o durere vie in piept, moment in care am realizat ca-si infipsese ghearele in carnea mea. Privind din nou spre “mainile” aratarii, am observat ca emiteau scantei electrice.

Apoi m-am trezit. Aratarea din vis disparuse, insa imaginea camerei era la fel ca-n vis. Oare visasem cu ochii deschisi? N-am putut adormi la loc, in camera parandu-mi-se ca-i persistenta prezenta aratarii.”

al khidrClientul care mi-a povestit cele doua vise n-a auzit de Al Khidr, cel despre care musulmanii scriu in Coran.

Literal, Al Khidr inseamna ” Cel verde”. E descris ca personajul-cheie al initierii celor fara de invatator. Vazut ca si o forta a naturii, incalca cu nonsalanta orice principii etice, in virtutea unei legi mai presus de canoanele omenesti. Povestea spune ca Moise i-a cerut lui Al Khidr sa-l invete, dar n-a putut suporta/ indura tot ce a venit dinspre maestrul sau. La despartire insa “cheile” tuturor faptelor savarsite de Al Khidr si acuzate de Moise ca fiind neetice si salbatice, au fost aratate lui Moise.

Sufitii, filosofi si mistici musulmani, il descriu pe Al Khidr ca aspect atemporal al dezvoltarii umane. Timpul in care ne grabim sa intelegem faptele din jurul nostru e diferit de timpul din care dezvoltarea noastra isi ia directie.

Continem oare mai mult decat intelegerea pe care o extragem din lumea care ne inconjoara? Grea intrebare, al carei raspuns il regasesc mereu la confluenta tuturor tehnicilor si metodelor de care ma folosesc pentru a-mi asigura rigoarea discursului. Iar si iar, in spatele cifrelor gasesc metafore.

Gasesc o lume in care timpul face salturi agile, de felina, unind pervers intamplari din copilarie cu evenimente din lumea tehnicizata si rece a organizatiilor. Gasesc instincte mai vechi decat Orasul furisandu-se viclean printre birouri, computere si telefoane.

Personajul despre care va vorbesc e o expresie a ingemanarii creative dintre vehicolul modern al civilizatiei si vechile cursuri subterane ale insinctelor.

Al Khidr inglobeaza forta vitala  si originalitatea intregii naturi, traducand in graiul viselor vastele miscari ale lumii din interior.

Ma intalnesc cu Al Khidr in orele de psihoterapie, de fiecare data cand un client la limita resurselor gaseste pe neasteptate treapta spre mai bine. Si intuiesc acolo scanteia verde care nu lasa omul sa se stinga.

 

02 May

Select workout

select workout1“Stateam acolo in camera si simteam cum incep sa ma enervez. Doctorul nu parea sa inteleaga ca ma grabesc, continua sa scrie la tastatura cu cate doua degete de la fiecare mana, spre disperarea mea. Intarziam la o alta intalnire si el parea ca n-are habar de asta. Apoi m-am gandit: daca tot am ajuns pana aici, ce-ar fi sa ma hotarasc ce-i mai important? Intre nevoia mea de precizie a programului si sanatate, am ales sanatatea. M-am linistit si am putut sa inteleg ce am de facut.”
Mergem pe un drum cu jaloane valorice, pe care le simtim adanc in centrul emotiilor noastre de fiecare data cand le atingem sau le ratam. Aparent luam decizii rationale, dar mintea noastra emotionala “decide” cu secunde bune inainte ca ratiunea sa realizeze “motivul”.

Ce ne-am face fara familiaritatea conferita de recunoasterea valorilor care s-au sedimentat si ne-au securizat in deciziile de pana acum? In loc sa parcurgem relaxati un drum ale carui intersectii le putem recunoaste usor, fara valori ne-am folosi excesiv mintea rationala, iar drumul ar fi obositor si plin de teama difuza.
Dar se intampla ca nu mergem singuri pe drum si, la intalnirea cu un altul, facem comparatia rapida intre sistemul lui de orientare si al nostru. Rezultatul comparatiei ne spune daca putem continua drumul impreuna sau nu. Sisteme similare de reprezentare arata un drum comod, fara dificultati in adaptare. Sisteme de orientare usor diferite fac sa se simta “optica” straina la decizii minore. Nu neaparat ne deranjeaza decizia diferita, ci mai mult senzatia de disconfort creata de expunerea la un aspect al lumii pe care nu-l vedeam pana atunci. Caci omul din fata noastra s-a format intr-o alta istorie decat a noastra si se adapteaza la realitate cu alte valori.
Scriptul semi-automat conform caruia ne programam traseul se zdruncina in aceste cazuri si ne trezim fata in fata cu realitatea de care uitasem ca exista.

Si, uite asa, o luam de la capat: iar anxietate, iar adaptare…

Si dezvoltam variante: ne retragem, pentru ca efortul e mare, senzatia de teama si disconfortul sunt greu de dus la momentul selecto workout2deciziei..mergem pe calea cunoscuta. Efort minim, drum cunoscut, crestere modesta.
Sau… acceptam ca n-am vazut tot si strangem haina subtire a ratiunii in jurul nostru, pasind in viscolul haosului din jur. Gandul e la destinatie si la cum fiinta noastra va fi mai puternica, fericita si adaptabila cand vom fi ajuns acolo. Trecem prin transformarea ceruta de acceptarea si/sau adoptia noilor valori, induram senzatia de alienare.

Dar la final zambim, pentru ca am crescut in urma efortului, iar la destinatie am ajuns tot noi, insa usor diferiti si intariti de experienta inedita.

Sau.. mergem la intamplare?

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com