psihoterapie | Psihologie servicii | Page 2
17 Nov

Mantra

A mantra creates a feeling in the practicing person, it has an emotive numinous effect, it mesmerizes, it defies expression, it creates sensations that are by definition private and at the heart of all religions and spiritual phenomena.
Harvey Alper (1989), Understanding Mantras, page 11-13

Ma uit la clientul din fata mea si imi dau seama ca mi-au obosit ochii. Se misca atat de repede in fotoliul sau si atat de des, incat am senzatia ca ma uit la un film cu ritm accelerat.
Vorbeste repede, sare de la o idee la alta. Isi misca degetele iute, iar varful piciorului stang danseaza precum o coada de motan 🙂
Hmm… am o vaga senzatie ca dialogul nostru, purtat in acest ritm, nu va produce decat o vaga informare a clientului, nicidecum o crestere a contactului cu gandurile si sentimentele sale. Mai mult, spectrul banalizarii intalnirii se ascunde imediat in spatele clipei urmatoare: o discutie de suprafata, purtata cu mintea prinsa intre sms-ul care tocmai a venit si gandul la ce voi face dupa ce plec din cabinet.
– Dar acum? Acum cum esti?
Ma priveste perplex:
– Nu stiu sa raspund.
Fiind prima intalnire, aleg sa-i spun un pic despre ce-ar insemna psihoterapia: te voi insoti o perioada si-ti voi spune o poveste despre drumul tau. Apoi, cand vei simti unde vrei sa ajungi, iti vei alege drumul si ne vom desparti.
Folosesc o voce joasa, alegand in minte sa ma simt relaxat si sa nu intru in alerta lui. Ma gandesc la cata bogatie zace in interiorul lui si-i vorbesc pornind din acest sentiment de admiratie.
O data, de doua ori…asta e! Corpul lui pare ca si-a mai pierdut din liniile dure, abrupte. Spatele nu mai e ca o rigla, s-a indoit ciudat, in lateral – parca pentru a-i permite sa asculte mai bine. Mainile i s-au relaxat si parca acum asculta ce-i spun cu obrazul, nu cu urechile.

E bine… e semn ca tensiunea musculara poate fi modulata si ca are sansa sa poata simti starile pe care nu si le permite (inca?). “Mantra” si-a facut efectul si usa catre mintea care-i va ghida pasii pe drumul interior s-a intredeschis.
Esoterism? Nu cred 😉

copy_walkAm de partea mea in aceasta strategie o mica grupare de neuroni, denumiti neuroni-oglinda de catre neurofiziologul italian Giacomo Rizzolatti (studiul aici).
Rolul neuronilor-oglinda este acela de a ajuta intelegerea actiunii, a sensului acesteia. Surprinzator pentru cercetatorul italian a fost faptul ca acesti neuroni reactioneaza nu doar la vizualizarea actiunii, dar si la sunetul produs de o anumita actiune. Se creaaza o reprezentare mentala a sensului unei anumite actiuni chiar si pe baza sunetelor produse de acea actiune.

Cam ceea ce spun astia de mai sus e continut in etimologia cuvantului mantra: radacina man (a gandi) si sufixul –tra (instrument, unealta). Sensul literal ar fi “instrument al gandirii”.
Verbalizarea unor cuvinte poate transmite o informatie factuala: e verde la semafor.

Insa verbalizarea pornita dintr-un nucleu de traire bine precizata (cum te simti cand descrii ceva legat de un hobby al tau?) poate transmite tocmai acea traire in interiorul celui care asculta. Si restul cuvintelor se vor inchega in mintea celui cu care vorbesti. Si el va fi in trairea ta, iar cuvintele vor curge de la sine.

Mantra 😉

 

04 May

Fafnir dragonul

fafnirStiu ca va plac povestile, asa ca azi am sa va spun povestea lui Siegfried si a dragonului Fafnir.

Fafnir era fiul regelui piticilor, vestitul magician Hreidmar. Era un iscusit luptator si avea doi frati: Otr-vidra si Regin-fierarul.

Loki-trisorul le daruieste piticilor, ca recompensa pentru o greseala facuta de el, o comoara blestemata.
Orbit de lacomie, dorind sa pastreze comoara astfel dobandita doar petru el, piticul Fafnir se transforma intr-un dragon.
In clipa in care eroul Siegfried il omoara, Fafnir il surprinde pe acesta, cerandu-i sa-si spuna numele si neamul din care vine. In acest fel, suflarea otravita a dragonului patrunde in destinul lui Siegfried, influentandu-l catre un final tragic.
Da, si acum rasetele din fundal… nu va grabiti, e o metafora 😉
Deciziile rationale sunt de mult timp o iluzie. In aroganta sa, creierul orbito-frontal isi asuma decizia rationala. Insa rolul sau real este acela al unui organ al comparatiilor: sunt puse in balanta emotii, obiceiuri vechi si memoria pe termen scurt. In batalia perpetua din craniul nostru, cortexul are de infruntat emotiile (sistemul limbic) si reflexele supravietuirii (creierul reptilian).
Surpriza neplacuta incepe din momentul in care balanta de care vorbeam (creierul deciziilor noastre, cortexul orbito-frontal) nu pare foarte rationala. Nu va ganditi la gradul de educatie – studiile arata ca un grad mai mare de educatie nu are impact mai mare in claritatea deciziei, ci doar in felul in care decizia este explicata, argumentata. Pentru curiosi, articolul complet aici: The Brain, Decision Making and the Unconscious
Cu cat mai multa pregatire academica, cu atat mai pretentioasa explicatia deciziei si nu neaparat mai clare motivele deciziei. Care – motivele – de cele mai multe ori par a fi izvorate dintr-un strat irational , inconstient al fiintei noastre.
Asa ca lasati-ma sa va spun povestea cu Fafnir, dragonul indragostit de comoara lui.
In povestea cu pricina, Siegfried capata o piele indestructibila dupa ce se imbaiaza in sangele dragonului. Doar o frunza lipita pe un umar aduce aminte despre vulnerabilitatea viitoare a eroului. Blestemul dragonului va pandi in inconstientul eroului pana cand deciziile acestuia creeaza contextul in care agresorul potrivit nimereste vulnerabilitatea, cauzandu-i moartea.
A, si ce-i cu adevarat haios, e semnificatia numelui eroului: Sigfried (scris si Sigurd) compus din doua cuvinte:
– sigu: victorie
– frid: protectie, pace
L-am intalnit pe Fafnir in deciziile mele, indemnandu-ma spre esec, sugerandu-mi modele de decizie despre care credeam ca nu ma mai caracterizeaza. L-am gasit pe Fafnir in dialogul unor clienti care isi imaginau ca intelegand, au scapat de soapta unor modele reprimate in inconstientul lor.
Acum pare mai interesanta lupta lui Siegfried cu dragonul, cand stim ca un erou rational poate fi invins pe termen lung de “destinul” soptit lui de un dragon adormit?

02 Nov

Quantum

The stream of knowledge is heading toward a non-mechanical reality; the universe begins to look more like a great thought than like a great machine. Mind no longer appears to be an accidental intruder into the realm of matter, we ought rather hail it as the creator and governor of the realm of matter. Get over it, and accept the inarguable conclusion. The universe is immaterial-mental and spiritual.” (R.C. Henry, “The Mental Universe” ; Nature 436:29,2005)

James Hopwood Jeans

altamira

altamira

Hai sa spunem ca ne propunem chestii. Ceva de genul: sa ne simtim bine in pielea noastra, sa fim fericiti, sa avem o relatie implinita cu cine ne e drag.

Bine, as putea sa ma gandesc si la chestii mai “grave” de-atat, cum ar fi obiectivele pe termen lung ale unei organizatii sau (cu un maxim de ingrijorare pentru sanatatea mea mentala) as putea sa rostesc cuvantul strategie… 😉

Mda. Distanta dintre un acum si chestiile alea “grave” de mai sus  e exprimata prin intervalul de timp in care sunt capabil sa mi le imaginez si apropii. Daca as avea tot timpul din lume, nimic n-ar fi prea greu de facut. Problema e ca, pana sa ajungem sa ne concentram la ce-am zis ca facem, trecem la alta chestie pe care realitatea ne-a scos-o in cale.

De ceva timp ma confrunt cu doua tendinte opuse:

– una ma afunda in “prioritati” efemere, lucruri care dispar in cateva ore sau pana la finalul zilei. Ce voi n-aveti Outlook-ul care va atrage in tot felul de probleme externe voua, create parca special pentru a va manca orice claritate a privirii spre inainte? Ei, hai…

– cealalta tendinta imi este soptita permanent de observarea clientilor de la cabinet. Ma intreb ce m-as face fara practica psihoterapiei? Da, cred ca as merge la psihoterapie 😉

Despre aceasta a doua tendinta vreau sa  gandesc in aceste randuri. Imi apare destul de evindent ca, dupa un oarecare timp petrecut in dialog cu sine (doar nu credea vreunul din voi ca psihoterapia este despre sfaturile vreunui guru?!) , fiinta umana incepe a se focaliza mai mult pe ceea ce simte si nu pe ceea ce i se intampla in viata de zi cu zi.

Timpul alocat discutiei despre ceea ce se intampla descreste, persoana din fata mea vorbeste mai scurt despre ceea ce a facut. Timpul incepe sa fie folosit pentru a analiza ceva ce pare sa se intinda ca o panza sub tot ceea ce se produce la nivel faptic. Vorbim despre senzatii si sentimente care urmaresc din profunzime faptele.

Si clientul trece printr-o perioada in care traieste faptele, de data asta la un nivel de acces superior etapei anterioare. Adica poate conceptualiza ceea ce face, de-odata cu simtirea a ceea ce se intampla in interiorul sau.

Etapa urmatoare ma fascineaza mereu: clientul devine un mic vrajitor! Accesul la ceea ce simte se imbunatateste si poate sa simta ceea ce face…Pe cale de consecinta, se schimba tiparele comportamentale si raspunsul corelat al mediului.

Cand se intampla prima data suita asta de etape, nici nu prea bagi de seama, doar te bucuri impreuna cu clientul ca a scapat de mai stiu eu ce tipar suparator. Apoi realizezi ca nu a disparut tiparul faptelor, ci tiparul de simtire care le genera!

Si..cand se repeta treaba asta la clienti care nu se cunosc intre ei, care au structuri de personalitate diferite…incepi sa te intrebi: care-i secretul?

Secretul pare sa fie in nivelul de acces pe care-l au la stratul de emotii si sentimente care insotesc in permanenta (co-creeaza?) faptele din jurul lor.

La final, o poveste (de adormit copii mari): doi calugari budisti priveau un steag care flutura in vant. Unul dintre ei afirma:

– Steagul se misca.

Al doilea raspunde:

– Nu, vantul se misca.

Ascultand discutia, un alt calugar raspunde:

– Nici steagul, nici vantul nu se misca. Se misca doar mintea.

01 May

Congruenta interna – masurare

incongruentaI often say that when you can measure what you are speaking about, and express it in numbers, you know something about it; but when you cannot measure it, when you cannot express it in numbers, your knowledge is of a meager and unsatisfactory kind…

1883 William Thomson, physicist

Da, si mie-mi era dor de niste grafice!grafic radar
Hai c-am glumit, pe asta de mai sus nici nu-l bagam in seama 🙂

Pe scurt, mi-am pus intrebarea: care ar fi structura valorica a celor mai curajosi dintre cititorii acestui blog? Definim in contextul acestui post drept “curajosi” pe acei indivizi care, fara sa le arat directia in vreun fel, au completat spontan chestionarul privind valorile personale cu date reale. Restul celor care au completat chestionarul s-au transformat in oameni curajosi cand am ajuns langa ei si i-am rugat sa ajute neuronul meu sa inteleaga ceva 😉 Multumesc ambelor categorii.

Si, odata ce-am stabilit ponderile (structura?) valorice pentru acest grup, putem identifica vreo urma de dezaliniere intre ce-si doresc si ceea ce fac in respectul valorilor? Pentru valori comune avem :

  • Autodirectionare : libertate, curiozitate, independenta, creativitate, alegerea propriilor obiective, intimitate, respect de sine
  • Universalism: deschidere, comuniune cu natura, o lume frumoasa, intelepciune, egalitate, liniste sufleteasca, protectia mediului, dreptate sociala.

Ce nu le place oamenilor care-au reactionat primii la invitatia mea? -> Conformitate: limitarea actiunilor, inclinatiilor, si impulsurilor ce ar putea sa deranjeze pe altii sau sa incalce normele si asteptarile socialeierarhie valori

 

Zau asa! Cah! Chair exista o astfel de valoare (conformitate)? Glumeam! Imi aduc aminte o intrebare a profesorului de Teoria comunicarii, dl. Vasile Tran, chiar in cursul examenului:

– Rotaru, manelele sunt valori?

– aaa, pai…nu prea…

– Rotaru, vezi ce raspunzi, ca te pic la examen!

– …or fi pentru aia de le asculta?

Restul dialogului reprezinta felul jenant in care am trecut eu acel examen, dar asta-i alta poveste. Cert e pentru mine (pana azi) ca valorile sunt acele chestii care, pentru o comunitate sau un individ, reprezinta ceva dezirabil.

Valorile sunt în fapt relative la modul de definire a necesităţilor sociale şi a principiilor generale ce structurează viaţa socială. Ele depind, prin urmare, de reprezentările indivizilor despre nevoile pe care le au, despre obiectele şi scopurile existenţei umane. Valorile şi sociologia valorilor, Bogdan Voicu

Mda. Deeci, tendintele comportamentale ale celor mai rapizi/ hotarati cititori ai acestui blog ar fi…? motivatori

Care ar fi congruenta interna pentru valorile cele mai importante si pentru cea rejectata de acest grup constituit ad-hoc?congruenta

Din grafic inteleg ca ceva blocheaza Conformitatea (ce bine pentru mine, ca ramaneam fara lot de studiu)…ca Universalismul se bucura de-o modalitate de expresie optima… Da’ cu Autodirectionarea ce-ati avut, fratilor?

Da, nu suna prea logic sa-ti fie draga o valoare si tot asta sa fie blocata in manifestarea ei, nu?

Data viitoare tragem concluziile 😉

 

 

24 Apr

Congruenta interna

 

The curious paradox is that when I accept myself just as I am, then I can change.  Carl Rogers – On becoming a person

omulet in cercFacem un pic de cercetare?

In ce masura straturile mintii si materiei din care suntem compusi sunt aliniate? Sigur, poate parea pretentioasa intrebarea, dar intre res cogitans (mintea constienta, ideile)  si res extensa (lucrurile si inconstientul) nu are nimeni pretentia ca exista vreo urma de identitate. In cel mai bun caz, avem o armura buna la exterior, care contine restul.

Armura are capacitatea de a simboliza si exprima o parte din ceea ce contine. Spun o parte pentru ca n-oi fi singurul care am experientiat sentimente ale caror radacini nu le puteam identifica prea clar.

Va propun asadar sa facem doua poze:

  • una a valorilor care ne grafic circumplexsunt dragi, pe care le-am dori cat mai aproape de noi
  • a doua poza a armurii exterioare: cat din ce ne este apropiat, caracteristic, lasam sa apara in comportamentele noastre, in identitatea manifestata?

Am mai jos un chestionar privind valorile personale, compus din 20 itemi. Voi scorati acolo intrebarile, imi dati (daca vreti) adresa de mail si eu va trimit raportul. Pe urma gandim impreuna 😉

18 Apr

Stima de sine versus agresivitate

The human body is the best picture of the human soul.

stima de sine

Ludwig Wittgenstein

Ziceam ca vom vedea daca prezenta sau lipsa asertivitatii poate fi considerata un semn al stimei de sine. Si o sa studiem asta folosindu-ne de limbajul non-verbal al actorului Mihai Bendeac intr-o secventa in care e agresat verbal. Dar mai intai, facem urmatoarele lucruri (aprindem lumina si ne organizam, da? 🙂

  • stabilim componentele stimei de sine
  • analizam un pic pe dl. Mihai Bendeac: convingeri care sa fundamenteze un nivel al stimei de sine. Precizare: deoarece avem de-a face un un actor, acceptam faptul ca gradul de acuratete al acestui tip de analiza poate fi variabil, in functie de cat de mult si-a propus persoana analizata sa devieze de la personalitatea de baza (!)
  • gasim indicatori atitudinali ai stimei de sine (adica voi o sa-i evaluati comportamentul)
  • optam pentru un profil care sa explice cele observate intr-un tot unitar (adica o sa va exprimati opiniile intr-un chestionar)stima de sine-schema

Acum, ca sa nu plictisim lumea prea mult, in structura stimei de sine intra vreo 4 chestii (vezi schema):

  1.  Sentimentul de a fi iubit/ apreciat de altii: a fi convins ca ai lucruri de oferit altora si ca esti demn de apreciere.
  2. Capacitatea de a te adapta la critica: a vedea feed-back-ul negativ al celorlalti intr-o maniera obiectiva.
  3. Capacitatea de a te adapta la rejectare: a pastra directia decisa de tine, in ciuda neacceptarii celorlalti.
  4. Sentimentul auto-eficientei: a trece peste grijile cauzate de noutate. Increderea ca, atunci cand iti propui ceva, poti realiza.

Ne uitam la filmul de mai jos (4:30) si pe urma dam note pentru fiecare dimensiune evaluata.

Asa. Acum folosim informatia furnizata de Centrul pentru Consiliere si Sanatate Mentala al Universitatii Texas si ne hotaram la ce profil ne-am uitat in film:

Dupa parerea ta, care profil e cel mai potrivit pentru a explica ceea ce ai vizionat mai sus?

View Results

Loading ... Loading ...

Exista in filmul de mai sus doua secvente de comportament non-verbal in care actorul inghite in sec si inchide ochii (min 3:18 si din nou dupa 5 secunde in minutul 3:23). Pastrand in minte faptul ca e racit la data realizarii intreviului si ca s-ar putea sa gresim… ce-ar fi sa notam cuvintele in preajma carora aceste comportamente se manifesta?

Adica: daca in restul interviului nu inghite in sec, de ce tocmai aici si inca de doua ori in 5 secunde?

Hmm… valorile in jurul carora se poarta discutia pentru acea secventa sunt: mama, iubire, profesie.

Facem pariu ca actorul devine agresiv (bresa in nivelul stimei de sine) cand sunt atinse vreuna din cele trei valori centrale?

Hai sa ne uitam in filmul de mai jos si sa urmarim amplitudinea pendularii genunchiului stang, la atacurile verbale ale celor de la Epic Show. Agitatia cea mai puternica se produce de fiecare data in jurul subiectelor: profesie, emisiunea de la Antena 1 si Mircea Badea.
Momentul in care miscarea are amplitudinea cea mai mare este cel in care se discuta despre… conflictul cu Mircea Badea si oprirea emisiunii de la Antena 1 (min 1:09-1:13). Acest gest al pendularii genunchiului este urmat de centurare (asezarea tricoului in jurul taliei) – semn inconstient al impunerii teritoriale.

Ce urmeaza e ca dl. Mihai Bendeac raspunde  nimicitor la finalul interviului, folosind valoarea profesie (urmata de invocarea notorietatii) intr-un asa fel incat interlocutorii raman fara replica si …umiliti.

O fi genul de sentiment pe care-l contine cel mai puternic in acel moment actorul si , pe cale de consecinta, il proiecteaza cu intensitate in exterior?

25 Feb

Ulise – anthropos polytropos

fabricImaginati-va o panza intinsa in fata voastra, pe care aruncati bile de diferite materiale si dimensiuni. Unele vor apasa mai mult in panza, altele mai putin. Cert e ca cele mai usoare vor fi atrase in adanciturile facute de cele mai grele.

Probabil ca asta-i modelul mental cel mai simplu pentru intelegerea gravitatiei ca fenomen fizic. O fi si un model de intelegere a relatiilor si continutului emotional al acestora?

Am observat in dialogurile cu unii dintre clientii mei ca apare un moment al abandonului in a povesti despre un X care ne enerveaza. Si atat de mult traim acolo, in povestire, ca pana si psihoterapeutul ajunge sa simta tensiunea! Si mi-am imaginat ca al meu client esueaza intr-o depresiune a tesaturii emotionale dintre el si un altul. Odata cu el, si eu merg in starea respectiva. Doar ca eu il cunosc pe Ulise si stiu sa ma leg de catarg atunci cand cantecul de sirena al emotiilor ma ademeneste sa uit de drum 😉

Mi-a placut Ulise cand am citit Odiseea. Pe langa faptul ca era cel mai istet dintre ahei, regele din Itaca mi-a parut iscusit la oameni. Pentru fiecare gaseste un stil, fiecaruia pare sa-i gaseasca un “carlig”. In Odiseea, Homer il denumeste pe Ulise – anthropos polytropos, adica “omul cu multe feluri de a fi”. Istetul e cunoscut pentru felul in care i-a facut pe locuitorii Troiei sa darame portile scheene ca sa introduca in cetate calul troian.

Intoarcerea acasa a eroului este presarata cu multe aventuri – de!, asa se intampla cand superi “sponsorii” din Olimp! In toate aventurile sale Ulise ramane un individ curios, gata sa riste totul de dragul cunostintelor: “nici milă de părinţi şi nici iubire/ de fiu şi de nevastă ori dorinţa/ de-a fi prilej în veci de fericire,/ n-au izbutit să-mi stîmpere dorinţa/ de-a cerceta pămîntu-n lung şi lat/ şi omului virtutea-ori neputinţa” (Dante, Divina comedie)

Mi-a atras atentia istoria in care Ulise se intalneste cu sirenele. Nu sirenele lui Vasile Roaita (!), ci cu fiintele magice care ademeneau marinarii si-i faceau sa esueze. Ulise stia ca sirenele l-ar fi ademenit cuOdysseus-and-the-Sirens…promisiunea cunoasterii! Avid dupa a sti, eroul grec risca sa fie atras pe solul steril al insulei sirenelor si sa piara acolo. Isi sfatuieste tovarasii de calatorie sa-si astupe urechile cu ceara, iar el cere sa fie legat de catargul vasului. Astfel asculta cantecele si promisiunile sirenelor, fara a putea sa-si paraseasca ruta catre casa (nostos).

Daca uiti de drumul tau, te poti trezi ca Ulise in insula vrajitoarei Circe: ademenit cu nemurire, fericire si cate-n luna si in stele in lumea frumoasei, are nevoie de un an ca sa-si aminteasca de casa si de drumul inca neterminat.

Hmm… banuiesc ca nu te-ai gandit la tine niciodata ca fiind in ipostaza lui Ulise, nu? Nu te-ai gandit ca ai parcursul tau emotional, din care te poti opri din cand in cand sa asculti ce simt altii? Si nici n-ai gandit ca daca uiti drumul poti sfarsi pe un teren steril al contemplarii emotiilor altora, poate mai puternici decat tine in a-si trai lumea si a o impune?

Cum ar fi sa vezi in graficele din postul anterior (cine zice ca un pic de matematica nu-i buna la psihoterapie?) ca ni se intampla asta in mod curent? Ca doar gandul la un oarecare individ ne poate da o stare diferita de cea avuta in momentul anterior gandului in sine?

Si te-as mai invita sa vezi ceva: ca in momentul in care stii de cantecul de sirena al emotiilor altora, poti sa-l asculti si sa afli. Poti sa fii asemeni lui Ulise – anthropos polytropos, sa te lasi ademenit daca vrei sa simti cum e in lumea altuia. Sa te lasi sa experientiezi a fi ca altul. Dar apoi ai de amintit de drumul tau si de urmat propria cale, fara a te lasa sa fii un satelit pe orbita emotionala a altuia.

 

 

19 Dec

Köln- meditatie despre norma-Parinte

koln Stau in strada, asteptand un client nou. I-am explicat cum ajunge la cabinet, dar… da, e ceva in felul in care am discutat la telefon. Ceva care ma face sa nu fiu foarte sigur ca poate/ vrea sa ajunga azi la psihoterapie.
Am ajuns un pic ingrijorat la locul de intalnire, pentru ca-mi era frica sa nu fiu asteptat – dimineata, -3 grade Celsius. Acum realizez ca am fost (ca de obicei?!) nitel cam agitat si ca mi-am luat masuri de prevedere inutile pentru situatia asta.
Ma uit in lungul strazii, inca nu se vede niciun semn de client doritor sa “traga” de el asa de dimineata. Chiar, o fi corect ce fac? Parca trebuia sa-mi astept clientul in cabinet, invelit intr-un norisor roz-pal, emanand Zen… Sau nu? Ma rog, asta inteleg eu prin a fi politicos.

S-a dus Zen-ul odata cu tremuratul care ma avertizeaza ca-i frig chiar si pentru un psihoterapeut ce se vrea autentic.
Apoi ma gandesc la saptamana care a trecut si mi-a lasat amintirea unei grupe de nemti cu care lucrez de ceva timp. Ce m-o duce cu gandul la ei? Poate surpriza ca nu-s chiar conform stereotipului “neamt= rigid”? Ma duc cu gandul la bancurile cu scuzele prezentate de japonezii de la caile ferate, pentru intarzieri de 3 minute pentru intreagul an 🙂

De la ultima saptamana am inca in minte senzatia (confirmata) de seriozitate in sarcina si maturitate in asumarea unei decizii: “am venit aici, deci lucram”. Adulti prin atitudinea fata de ceea ce au agreat cu ei insisi. In proces sunt uneori plictisitori, vrand sa inteleaga sarcina la milimetru inainte s-o inceapa. Insa raportarea la sarcina se face de fiecarea data cu seriozitate, maturitate si cu maxim de efort (n-am vazut unul sa citeasca ceva prin telefon sau sa stea cu ochii pe pereti in timpul alocat introspectiei sau dialogului cu vreun coleg.

Mda… interesant ca ma gandesc la asta chiar acum, cat il astept pe omul asta!
Pe unde-o fi clientul meu? Ma gandesc la el si realizez ca-si fura singur caciula: deja are 20 minute intarziere. Dar daca asa vrea el, chiar fara sa-si dea seama? O fi posibil sa ma atraga intr-un joc al rezistentei la schimbare si sa ma faca sa-i observ comportamentul? Nu m-as hazarda prea mult acum, dar pare ca nu e intamplator comportamentul lui fata de ora de intalnire. Eu ma simt usor nemultumit, ma gandesc la seriozitatea nemteasca si am tendinta sa judec, sa evaluez. Sigur, cred ca ma si ajuta conditiile meteo la evaluarea asta 😉
Iata-l! mergem in cabinet si incepe prin a-si cere scuze… ma gandesc un pic si decid sa fiu deschis cat se poate: ”Uite, mi-e ciuda pe tine. Ai irosit jumatate din sedinta si nu putem recupera azi in niciun fel. Ai batut atata drum pentru a sta de vorba foarte putin timp. Va trebui sa-ti asumi asta si sa accepti ca sedinta se va termina la ora convenita, fara prelungire”.
Sta un pic pe ganduri si-mi povesteste apoi in timpul ramas despre dubiile pe care le are in a fi sau nu adult, in a-si respecta sau nu termenele-limita asumate. Imi povesteste despre riscurile si neplacerile la care se expune intr-un mediu in care oamenii il asteapta sa faca ce-a spus, si se intampla ca el sa aiba brusc o dilema privitoare la raportarea la termenul limita.
Povesteste despre ratarile produse din cauza unei instante interne careia pare sa-i fie frica sa devina/ sa constate ca-i adult. “Dar daca nu pot? Asta am auzit mereu in jurul meu…”
Sedinta se incheie si eu alerg unde mi-am propus sa ajung, iar clientul la treburile lui.
Dupa-amiaza primesc un sms de la client: “azi m-am simtit tratat ca un adult”.

26 Nov

Etapa incheiata

image

Da, am sters din calendarul din ultimii doi ani evenimentul recurent denumit “supervizare psihoterapie”. Asta pentru ca s-a incheiat activitatea cu pricina! Pour les connaisseurs: uraaa!
Pai, ce-am realizat?
Iaca:
– mi-am atins un obiectiv asa cum l-am formulat acum ceva timp (sa termin supervizarea in 2013)
– am eliberat un loc in agenda pentru proiecte noi care bat la usa 😉
– am constatat ca structura personalitatii mele a capatat flexibilitate in urma interactiunii cu psihoterapeutul-supervizor
– am inchis frumos, rotund, o perioada de patru ani.
Interviul de admitere de la inceput de tot a fost urmat de un feed-back deschis in seara asta (v-ati prins, s-a “intamplat” sa fie aceeasi persoana si la interviu, si la supervizare).
Am o singura expresie pentru toata “intamplarea” care a durat ultimii patru ani (pregatirea pentru psihoterapie): feteasca neagra 😉

19 Nov

Trebuie sa…

trebuie“- …ma fac bine. Trebuie sa fiu odata fericita!”

Imi spune asta privindu-ma concentrata, ca si cum in urmatoarele 10 secunde ar fi pe punctul sa afle ceva important. Ceva de o asa mare importanta, ca si timpul s-a oprit, sa astepte acel ceva.

“- …aa…bun… ce ziceai ca-ti doresti?”

“- Nu stiu, dar trebuie sa scap de starea asta mizerabila.”

Si o luam de la capat, intr-un dialog al surzilor: ea nu aude intrebarile mele cu sufletul, eu refuz sa raspund intrebarilor puse de mintea ei rationala. Cred ca cel mai destept va ceda, si cum nu-s eu ala, mai e o singura varianta: rationalitatea ei o sa ia o pauza…

Iaca si o demonstratie pentru tine, asa cum am invatat-o eu prin clasa a VI-a, la gramatica:

Eu / trebuie/ sa fiu fericita./

trebuie= propozitie regenta, cu verb impersonal (nu are un subiect, actiunea nu e facuta de nimeni)

eu sa fiu fericita= propozitie secundara subiectiva

Incep sa vad semnele ca mintea ei isi face bagajul si vrea sa dispara: clienta mea clipeste des si se incrunta.

Asa ca-i dau inainte: de regula, modul conjunctiv al verbului e folosit pentru a exprima deliberare, a conditiona sau a spune ca o actiune e posibila, dar nu certa. Modul indicativ al verbului pare mai sanatos, pentru ca el descrie o actiune certa, reala.

Victorie! E tacere in mintea clientei mele. Ma priveste perplexa. Inca nu stiu daca “perplexa” e tot una cu “crucita”, dar vreau sa profit repede de pauza luata de mintea ei rationala.

Ma adresez asadar in liniste sufletului ei, nebagat in seama de atata amar de vreme:

“- Si…ce-ai vrea pentru tine?

– Sa fiu linistita.”

Acum stim ce lucram.

“Rolul sistemului supraordonat al constiintei, raspunzatoare de sentimentul “vointei libere”, este de a comenta actiunile declansate de subsistemele continute; asadar, vointa urmeaza dorintei, ea insoteste din “afara” actiunea, fiind o reactie tardiva a sistemului autojustificativ.” Dan Gogleaza, Viata ca autosugestie

Ce-am tot zis in randurile de mai sus e ceva care m-a izbit invatand alaturi de un client cum sa descifrez un atac de panica. Incarcat peste limite, inconstientul clientei protesta intr-un limbaj al lui, sub forma unor emotii si simptome organice exasperante, carora medicii nu aveau ce sa le faca. Asa ca am intrebat direct simptomele ce-ar vrea sa ne spuna.

Introspectia sincera, de cele mai multe ori cu efecte neplacute, a adus la masa tratativelor o instanta nemultumita de opresiunea exercitata de atatia ani: inconstientul.

“Problemele descifrarii acestei comunicari si a semnalelor (…) sunt sursa simptomelor psihosomatice, intrucat neantelegerile sunt intotdeauna ale eului care se poate autoamagi, niciodata ale sinelui”. Dan Gogleaza, Viata ca autosugestie

Folosirea impersonalului TREBUIE in setarea unor obiective imi arata tensiunea la care este supusa o instanta psihica salbatica, neimblanzita a celui din fata mea. Sigur, cred ca a fost unul pe nume Kant (salut, Florin!) care a propovaduit ceva teorie despre imperativele categorice… dar el avea o scuza: era educat intr-o cultura prusaca si si-a parasit somnul dogmatic odata cu moartea, “ocazie” cu care a reusit sa inteleaga ca “Es ist gut” (Totul este bine) 😉

Inconstinetul clientului meu pare nitel mai destept si nu stie de Kant…

Ce se intampla cand se intalneste imperativul TREBUIE cu emotiile? Pai incepe un domeniu vast al psihologiei/ medicinei (?), denumit psihosomatica. Domeniul asta e populat de “aratari” cu nume ciudate: astm bronsic, hipertensiune arteriala, stenocardie, ulcer duodenal, colita ulcerativa, dermatita atopica, diabet, psoriazis,  tulburari sexuale.

Acum ca ti-am zis, nu-i asa ca IMI DORESC pare mai bun decat TREBUIE?

The only meaningful life is a life that strives for the individual realization–absolute and unconditional–of its own particular law…To the extent that a man is untrue to the law of his being…he has failed to realize his own life’s meaning.

Carl Gustav Jung

 

 

 

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com