psihoterapie | Psihologie servicii | Page 5
17 Apr

Pledoarie pentru verb (II)

centruUn mod in care ajungem sa deformam structura de profunzime e rigidizarea acesteia intr-o forma lingvistica fixa.
Diferenta dintre un proces (DEX: PROCÉS ~e = desfasurare în timp a unui eveniment sau a unui fenomen; refacere, transformare succesiva, progresiva) si un eveniment (DEX: EVENIMENT = intamplare importanta, fapt de mare insemnatate) consta in dinamica. Daca procesul este curgator, fluid, evenimentul este fix, de neschimbat si inghetat in trecutul experientei (este deja cunoscut si denumit).
Prin nominalizare, furam dinamica unui proces si-l inghetam. De exemplu, in limba romana trecerea intr-un plan de actiune de la expresia “ne implicam” la expresia “implicarea noastra” te poate lasa cu ochii-n soare. Vei detine un inventar de declaratii, dar impactul asupra realitatii va fi limitat. Asta pentru ca dinamica verbului a fost stopata de fixitatea substantivului.
Se intampla ca din neatentie sa predam astfel controlul catre ceva nedefinit din exteriorul nostru. Cum?
Pai substantivele sunt numarabile si prin intermediul lor noi impartim realitatea in elemente discrete, aducand astfel discontinuitatea in campul perceptiv. Ia sa vedem un obiectiv al unui departament fromulat prin expresii de genul: “organizarea, desfasurarea si masurarea eficientei procesului de productie”..Heloo! Facem si noi ceva? Ma refer la actiune..
Prin intermediul verbului, realitatea este atacata in inertia ei, aparand sansa ca fixitatea ei sa se topeasca sub vointa celui care-si asuma actiunea.
Caci verbul (gramatica de clasa aV-a) este acea parte de vorbire care exprima evolutii, procese si chiar(!) poate alcatui singur o propozitie. Daca acestuia-i mai punem si o diateza activa (actiunea este facuta, iar nu suferita de vorbitor) – structura de vointa a clientului nostru este gata de a reorganiza si energiza realitatea din jurul acestuia.
Ca terapeut, sunt atent la o structura a discursului clientului meu si mai putin la continutul discursului. Ca sa fiu mai exact, atentia mea se imparte intre 4 vectori ai comunicarii (ca daca zic modelul celor 4 urechi Schulz von Thun ma injurati):
– Ce fapte povesteste clientul (“Cum stau lucrurile”)
– Ce afirma despre el clientul (“Eu sunt”)
– Ce spune despre relatia cu mine (“Noi suntem”)
– Ce-mi cere clientul (“Ce vreau de la tine..”)
Na, ca v-am bulversat cu teoria..pe scurt, nu ascult doar ce spune omul din fata mea, ci ma intereseaza si cum spune ceea ce spune.
Motivul pentru care fac asta e simplu. Raspund astfel intrebarii: unde, in structura verbala (de suprafata) pierde clientul meu oportunitatea de a-si influenta procesele in care este actor?
Bine-bine, am inteles ca structura de suprafata apare dupa ce noi traducem cu ajutorul unei multimi finite de simboluri structura de profunzime.
Ca traducerea respectiva e mai mult sau mai putin corecta..asta-i alta poveste. Dar, pana la urma, din ce-i facuta structura de profunzime?
Aici suntem cu totii de acord, noi astia care ne numim psihoterapeuti (apropo, am luat examenul si sunt in anul al IV-lea; sper sa fie ultimu’ an –sic!). Fie ca abordarea este directiva, fie ca e non-directiva, structura de profunzime se prezuma ca are aceeasi natura: ea este alcatuita din totalitatea experientelor clientului.
Felul in care aceasta structura de profunzime ajunge la comportament este “hotarat” de un filtru lingvistic- taman ce discutaram de modelul de suprafata!
Uneori structura de profunzime a clientului este la mica adancime sub stratul lingvistic, devenind accesibila prin oglindirea verbala din partea terapeutului.
Iata un exemplu pentru aceasta situatie: (C: client, T: pihoterapeut) C: azi am avut o sedinta la 9 si dupa aceea am stat numai sa dau e-mailuri pentru chestii care nici macar nu ma priveau. Sunt obosit si nervos, cred ca o sa-mi dau demisia cat de curand T: inteleg ca e prea mult Alteori, modelul de profunzime este adanc “ingropat” in subconstient si chiar lacatuit acolo. Terapeutul poate atunci sa apeleze la tehnici de sondaj de genul focusingului sau..hipnozei pentru a aduce la suprafata acest continut.
Iata un exemplu de proces in care clientul se opune activ constientizarii unui continut de profunzime:
C: cand eram mica, visam tot timpul cu groaza gramezi de capete de papusi. Ma ingrozea cand primeam cate o papusa in dar si scapam repede de ea. (…) Daca as avea un copil, n-as putea sa-l arunc in lume pur si simplu, cu inconstienta pe care o vad la altii. Ar trebui sa fiu capabila sa-i pasigur totul. T: sa inteleg ca tu, mica fiind, te gandeai ca daca mama ta ar mai avea si alti copii, ei ar fi la fel de chinuiti ca si tine? C: nu stiu daca ai citit asta undeva sau ai o intuitie fenomenala..dar acum imi dau seama ca lucrurile se leaga. Stii, cred ca m-am antrenat multi ani sa uit, iar tu tocmai mi-ai stricat jocul! Eliminarea unor aspecte din experienta modelului despre lume al clientului poate fi adesea evidenta pentru terapeut.
Varianta directiva de abordare poate prezenta sugestii sau sfaturi despre maniera de a recompleta modelul.
Varianta non-directiva de abordare tine cont insa ca sugestiile sau sfaturile noastre ajung in goluri create chiar de catre client!
Ori acele goluri din modelul de suprafata nu sunt tocmai avide dupa informatia revelata de noi.
Isi imagineaza cineva ca un efort de vointa pentru a construi identintatea fara acele elemente neconforme cu conceptia despre sine (Self-concept), va fi induplecat de sugestiile noastre bine intentionate?
Optinunile nu-si gasesc loc prea usor in plasa ce simboluri ce ne alcatuiesc identitatea. Sistemul Self-conceptului este capabil sa respinga acele conceptualizari care-i slabesc coerenta. Asa se face ca vorbim de “rezistenta clientului la terapie” sau de uitari “accidentale” ale sedintei dintr-o anumita zi.
Vestea buna e ca, odata pornit, procesul de transformare a structurii de suprafata o poate diversifica si face un pic mai flexibila. Din inghetarea unor descrieri ale evenimentelor trecute, clientul poate avansa la auto-plasarea sa in centrul actiunilor din universul sau. Actiuni pe care incepe sa le genereze si sa le controleze, sa le accepte rezultatele si sa se bucure de acestea. Discursul sau incepe sa contina mai multe verbe, la diateza activa, prin care-si prefigureaza identitatea.
Adica accepta sa fie o persoana functionala si dinamica.=

12 Apr

Pledoarie pentru verb (I)

centru

 

 

 

 

In majoritatea formelor de psihoterapie (exceptand probabil unele forme de terapie fizica sau art-terapie) unul din lucrurile care se petrec intre client si terapeut este dialogul. Prin dialog, clientul comunica terapeutului modelul sau despre lume. Aceasta comunicare a modelului se face printr-o structura verbala de suprafata, adesea incompleta.
Structura de suprafata este ea insasi o reprezentare a unei structuri de profunzime. Din diverse motive, structura de suprafata nu este congruenta cu cea de profunzime. Intre transmiterea din planul intern catre cel extern pot apare adesea pierderi de sens si informatie, la fel cum lumina este deviata in drumul sau de la sursa catre ochiul receptor de diverse suprafete si volume (cu indici de refractie si reflexie diferiti-nu m-am putut abtine sa nu scriu asta :P) Modelul rezultat din operationalizarea structurii de suprafata (trecerea acesteia in comportamente) este unul saracit. Se limiteaza astfel numarul de optiuni comportamentale ale clientului.
Pe masura ce piesele lipsa ale modelului de suprafata sunt recuperate, procesul de schimbare a personalitatii clientului poate incepe.
Orientarile terapeutice sunt de acord pana in acest punct. De aici incep strategii de abordare diferita.
O varianta directiva ar insemna ca modelul verbal (de suprafata) incomplet al clientului este confruntat cu un set de variante, set alcatuit de catre terapeut. Alcatuirea se face fie pe baza intuitiei, a experientei sau a analizei desfasurate de terapeut pe parcursul sedintelor de terapie. Da, asta economiseste timpul si (de ce nu?) banii clientului. Partea trista e ca aceasta strategie nu poate antrena la client obisnuinta autorelevarii modelului de profunzime prin efort personal. La extrema, aceasta strategie poate rezolva punctual o problema a clientului, dar poate mentine incompententa clientului in fata propriului proces de evolutie.
O strategie non-directiva pentru asigurarea congruentei intre structura de profunzime si cea de suprafata poate consuma timp. Timpul este, in acest caz, masura latentei unui proces in care clientul isi construieste singur ipoteze si le compara cu structura de suprafata. Ipotezele ating si inglobeaza, mai mult sau mai putin, parti din structura de profunzime. Surprizele, emotiile traite cu ocazie revelarii structurii profunde sunt stimuli care fixeaza noile continuturi descoperite si le fac operationale.
Astfel se intampla ca apare baza pentru noi comportamente si se actualizeaza structura de suprafata.
Procesul poate fi lent, dar schemele de lucru raman in posesia clientului si sunt internalizate in suma de auto-evaluari a Self-conceptului.
Din aceasta “biblioteca” de scheme, clientul poate mai tarziu apela oricand o tactica de revelare a structurii de profunzime pentru a-si facilita adaptarea si autonomia, chiar si in lipsa terapeutului.
Cu alte cuvinte, pe termen mediu si lung, aceasta strategie construieste autonomia clientului.=

09 May

Conditii de valorizare-uitate si nu prea

Se povesteste ca demult, tare demult, intr-o manastire tibetana, un preot lama se pregatea sa tina o slujba. Chiar cand slujba a inceput, se auzi miorlaitul unei pisici. Ceilalti calugari au alungat pisica, dar pisica tot revenea si miorlaitul ei deranja slujba. Asa ca au prins pisica si au legat-o, ca sa nu mai poata miorlai.

Asa se face ca astazi, in unele ocazii importante, pentru ca sluja tinuta de un lama important sa fie cu adevarat sfanta, trebuie neaparat legata o pisica.

Am scris povestea asta aici ca sa ne imaginam ca uneori, nu mai stim exact motivul pentru care o actiune sau un fel de a gandi ni se pare potrivit pentru noi. Pur si simplu stim ca asa ne e bine, asa suntem in confort. Experienta care a generat in trecutul nostru o astfel de alegere ne este acum greu accesibila, uitata.

Ca sa fie mai clar, acum cateva zile am constatat ca un pantof ma deranja in talpa..am gandit ca e o pietricica, dar era o batatura veche. Practic, o portiune cat o gamalie de ac din pielea de pe talpa trebuia eliminata. Mi-am adus aminte ca exact in punctul acela, copil fiind, m-a intepat o albina pe care calcasem din neatentie. Durerea, disconfortul si rana create de veninul albinei de atunci mi s-au sters din minte, dar necesitatea actiunii de a elimina din cand in cand pielea de pe fosta rana n-au disparut.

Tot astfel ne intalnim in deciziile noastre cu vechi ganduri si emotii, ale caror cauze nu le mai tinem minte. Motive ale celor care ne-au format s-au suprapus peste felul nostru de a fi si au generat un stil: acela de a fi civilizat printre ceilalti.

De cele mai multe ori constructia astfel realizata e functionala si solida, asigurand confortul si siguranta propriului Self. Uneori insa, acea pietricica veche, sub povara deciziilor, interactiunilor dintr-un mediu nou, cedeaza. Crapaturi apar in zid, lasand haosul lumii exterioare sa patrunda in sfera intima a personalitatii noastre: frigul, umezeala, vantul intra usor intr-o incinta deschisa accidental catre mediul extern, nu-i asa?

Ceea ce consideram bun sau pur si simplu hotarat pentru noi pentru mult timp pare ca trebuie reevaluat si redefinit. Costurile sunt pe masura: nu-i usor sa te opresti din munca ta, sa chemi un zidar, sa pui schelele..santierul deschis inseamna multa bataie de cap 🙂

Ma voi intreba cum de ajungem sa inglobam in structura profunda a personalitatii noastre astfel de elemente mai putin fiabile..Ne aducem aminte ca nevoia de acceptare si respect este puternica in noi inca de cand suntem copii. Putem ajunge uneori intr-o dilema: “e mai important ca eu simt asa, sau sunt mai importante conditiile conform carora TREBUIE sa fiu cumva, ca sa fiu acceptat?” Suntem apoi capabili sa rezolvam dilema daca una din variante e lasata deoparte..Acceptarea unor conditii care contrazic puternic senzatiile personale si simtul intuitiv al realitatii face ca, mai tarziu, adultul sa se “trezeasca”cu o modalitate de evaluare a realitatii nu foarte fiabila.

Scriu astfel astazi si pentru ca am vazut clacari ale unor profesionisti pe care i-am insotit in exercitii de evaluare a competentelor (suna mai cunoscut daca folosesc “assessment center”?). Cum inchizi acele vulnerabilitati care te lasa de izbeliste cand ai avea cea mai mare nevoie de un zid coerent si solid care sa te apere si sa te recomande ca pe o constructie solida?

Nu stiu o solutie magica…dar stiu ca sunt unii care s-au hotarat sa nu mai lege pisica precum calugarii din povestea mea, sa inteleaga ca teama de a lasa in urma conditii ale trecutului personal e pretul pentru un viitor mai confortabil si mai sigur pentru fiinta lor emotionala.

05 Apr

Prin labirint

..de o buna bucata de vreme ma obsedeaza metafora labirintului..caut de ceva timp sa inteleg ce sunt acei pereti nevazuti care ne acopera vederea clara asupra faptelor si evenimentelor in care suntem implicati.

Asa ca m-am gandit la Dedal, la un labirint construit pentru a ascunde..si la Ariadna.

Termenul de experienta e utilizat pentru a include tot ceea ce se intampla in interiorul organismului, in orice moment si tot ceea ce este potential accesibil constiintei.
In aceasta acceptiune, termenii de constiinta, simbolizare sunt echivalenti, ei desemnand atribuirea unui sens experientei.
Procesul de simbolizare la adulti leaga senzatiile fizice, imagini vizuale, sentimente, ganduri si cuvinte de o experienta si le da acestora un inteles. Concluzia unui proces de simbolizare- sensul simtit- este insotita de un sentiment de usurare, de intelegere si relaxare. Cat timp experienta nu are acces complet in constiinta, senzatia de relaxare si de avansare este ingreunata sau chiar inexistenta.
La propriu, ne este greu sa ne gandim la noi altfel decat prin emotiile pe care le genereaza simbolizarea experientei.
Psihoterapia, ca act de insotire a celui care-si cauta nou sens, inseamna simbolizarea experientei in asa fel incat self-ul si relatiile cu ceilalti sa fie clar separate. Nevoia separarii vine din faptul ca sistemul-de–facut-simbolizare (self-ul) functioneaza pe baza de emotii..iar emotiile apar ca baza in relatiile cu ceilalti.
Multitudinea de reguli si conventii care genereaza labirintul social face ca, la un moment-dat in evolutia noastra, simbolizarea sa nu se mai produc a liber. Informatia nu mai este liber acceptata in constiinta, asa cum vine a ea din sfera organicului, ci este filtrata prin nevoia de a fi acceptat in Cetate. Simbolizarea apare astfel ca un compromis intre tendinta informatiilor experientiate de a avea acces in si la constiinta, si ceea ce regulile spun ca se cade- e acceptabil.
Iata de ce spuneam ca self-ul, prin terapie, se reconstruieste separat de forta normatoare a relatiilor ce stau la baza labirintului social.
Nevoia de securitate interpersonala face uneori ca multe din informatiile experientiate sa ramana in afara self-ului individual, ca neacceptate, indezirabile. De dragul si/sau din dorinta de a fi acceptati de cei semnificativi emotional, putem sa indoim aceasta balanta a experientei in favoarea unei “realitati” noi, devenite astfel incongruente. Oglinda interna, experienta, nu mai este vazuta congruent de actul de simbolizare, iar intelesul rezultat e transformat, schimbat.
Asa cum Tezeu a “navigat” prin labirint doar cu ajutorul Ariadnei si  a simplei dar miraculoasei gaselnite a ghemului de sfoara, tot astfel relatia terapeutica insoteste cu atentie si empatie demersul de cautare al celui care vrea sa evolueze.
Si, la fel ca-n labirintul lui Dedal, peregrinarile pline de teama prin labirint devin mai clare doar pastrand contactul cu un altul care asteapta sa revii la tine.

19 Mar

Acteon, vanatorul modern

Alergam printre idei, oameni si scopuri..din cand in cand ne oprim si constatam ca ne-am ratacit. Suntem atunci invadati de un sentiment penibil al incongruentei, al incapacitatii de a ne explica si intelege pe deplin fiinta. S-a schimbat ceva in jur, ceva nu mai e ca de obicei..dar ce?
Adaptarea la mediu se produce prin strategii personale de combinare a resurselor, informatiilor si actiunilor. Atunci cand aceste strategii nu mai asigura randamentul obisnuit, atunci cand strategiile “ca de obicei” nu mai sunt la zi cu schimbarile din mediu, incepem sa simtim neadecvarea si efortul suplimentar pe care-l facem pentru a depasi provocarile la care mediul ne supune.
Astfel, conditia de baza pentru a trece la o noua treapta de intelegere se pare ca e tocmai decredibilizarea vechilor scheme de explicare a realitatii.
Pentru a schimba ceva si a experimenta noi explicatii, avem nevoie sa legam acel ceva nou nu de mintea rationala, ci de emotiile noastre. Asta pentru ca mintea rationala poate exclude, poate nega sau pur si simplu ignora argumente. In schimb, afectivitatea nu poate ignora teama, sau asa-numita “anxietate de supravietuire”. Aceasta anxietate ar consta din sentimentul ca daca nu ne schimbam cumva, vom esua in atingerea scopurilor sau nevoilor personale.
Pentru a ajunge sa simtim acest tip de anxietate, informatia potrivit careia vechile scheme de adaptare nu mai sunt atat de functionale trebuie acceptata. Adica informatia asta trebuie considerata valida si relevanta. Ei bine, impotriva acestei acceptari lupta o alta forta din interiorul nostru..o forta care tinde sa ne pastreze identitatea neschimbata, intr-un oarecare echilibru. Intrebari de genul “Si daca accept asta, voi mai fi la fel? Voi mai fi eu daca accept ca experienta mea de pana acum poate fi vazuta si altfel?” A doua forta, care tinde a tine sistemul neschimbat e anxietatea de invatare.
Kurt Lewin e cel care a definit procesul de schimbare a unui sistem prin modificarea campului de forte care-l mentin in echilibru. Sunt forte care imping spre schimbarea starii interne a sistemului, dar sunt si forte care actioneaza pentru contrabalansarea celor dintai. Psihosociologul american afirma ca e inutil sa actionezi cu o noua forta spre schimbare, ca imediat va aparea o forta corelata, pentru mentinerea starii de echilibru. Astfel, Lewin introduce triada de transformari “dezghetare-modificare-inghetare”cu privire la echilibrul unui sistem si modificarea acestuia.
Revenind la al nostru Acteon ratacit care se afla in curs de “dezghetare”, ne reamintim ca el experimenteaza un complex de stari contrarii, cu puternice conotatii emotionale. O parte din el simte deja ca ceea ce stie si face nu mai e de ajuns pentru a pastra randamentul stiut. O alta parte se opune ca prima forta (cea de restructurare, de modificare) sa ia amploare, tocmai cu o teama privitoare la pierderea identitatii.
In aceasta etapa cadrul terapeutic isi produce magia, prin oferirea unui mediu cald si primitor, in care clientul poate face primii pasi prin noile naratiuni de identitate pe care si le creeaza. Carl Rogers vorbeste despre necesitatea unor conditii terapeutice pentru ca schimbarea si readaptarea clientului sa se poata intampla: acceptarea pozitiva neconditionata a clientului, empatia terapeutului, prezenta in dialog.

Imposibilitatea clientului de  a gasi sau crea un cadru in jurul lui in care sa experientieze securitatea psihologica duce la anularea logica a informatiilor care tind sa contrazica schemele de adaptare vechi.
Asa cum Acteon din legenda a fost transformat intr-o fiara de zeita Artemis si a sfarsit vanat de camarazii sai, riscul e ca neacceptat, clientul sa se desctructureze in cadrul haotic din jurul sau. Sau…sa se intample magia creativitatii si sa prinda aripi si energie in noul mediu.
In definitiv, mersul biped al adultilor este o suita de stari echilibrate si dezechilibre..uitam de teama primilor pasi, cand dezechilirul dintre doi pasi ne facea sa ne tinem de persoanele sau obiectele din jur…La un nivel mai elaborat, schimbarea mediului inconjurator face necesara reinventarea mersului nostru prin acest mediu si reexperimentarea temerilor primilor ani.
Identificarea informatiilor care sa ajute schimbarea, spune Kurt Lewin, se face pe doua cai: asumarea unor roluri prin imitatie sau scanarea prin incercare si eroare.
Imitarea unui rol existent in jurul celui care experientiaza anxietatea de supravietuire (nevoia de a se adapta) poate face ca un nou script sa fie implementat ca atare, de-a gata.
Daca nu e disponibil un rol-model, scanarea mediului si alternarea intre incercare-eroare sunt optiuni. Persoana incepe dialoguri de cautare a solutiilor, calatoreste, citeste sau apeleaza la training sau consultanta. Sau chiar apeleaza la terapie.
Vom intelege ca apelarea la consultanta e o solutie deghizata pentru rol-model…sunt generate din nou categorii cognitive si solutii straine sistemului personalitatii celui care isi doreste adaptarea.
“Inghetul” ca proces de stabilizare a noilor scheme inseamna asezarea noii identitati pe baze orecum congruente cu personalitatea clientului. Pentru ca acest proces sa fie natural, strategia de copiere a rolurilor ar trebui evitata. “Anticorpii” sistemului pe care-l reprezinta personalitatea celui in schimbare vor elimina repede corpii straini si vom avea schimbare mai mult cu numele , nu in esenta. Adica, in scurt timp, e garantata o noua criza…din nou dezghet..din nou cautare
Functionala si naturala este reasezarea naratiunilor de identitate prin intermediul strategiilor de scanare a mediului, experimentarea prin incercare si eroare. De-aici incepe creativitatea, redescoperirea si orientarea noastra continua.

27 Feb

Oamenii-bonsai

Conditions..rabdare si atentie investite in a da directie crengilor. Vointa gradinarului-formator intalneste caracterul arborelui si apare un dialog lent intre creatie si creator. Anticiparea directiei de dezvoltare a copacului o facem folosind fire metalice- transmitem ferm directia in care poate sa creasca o ramura sau trunchiul. Smulgerea frunzelor, tunderea sau taierea ramurilor care nu cresc incotro vrea gradinarul..sunt alte metode.
Ce legatura ar fi cu devenirea noastra?
Identitatea ne-o obtinem “dialogand” cu acele conditii de valorizare din jurul nostru care ne cer sa fim cumva. Libera noastra dezvoltare e un concept iluzoriu, realitatea e a conditiilor potrivit carora trebuie sa fim cumva ca sa fim acceptati dupa aceea. Sa putem fi numiti copiii cuiva, membrii vreunui grup, parti ale unei organizatii si asa mai departe.

Conditions, developmentSa ne lasam modelati ca sa fim acceptati de cei semnificativi emotional de langa noi. Nevoia de acceptare confruntata cu acele conditii externe genereaza torsionari ale conceptului de sine.
Conditiile de valorizare aplicate in stadiile timpurii lasa urme adanci in identitate si logici de relationare pentru mai tarziu. Logici atat de puternice incat genereaza valori individului si alegerea acelor medii in care ele se vor putea manifesta in continuare.Conditions, development
Ce-ar fi daca bonsaiul din noi ar realiza ca sarmele care-i limitau libertatea nu mai exista, ca forma si identitatea s-ar putea alege dupa libera sa vointa?

Probabil ca asta s-ar numi persoana pe deplin functionala, gata sa-si asume creativ destinul.

fully functional personIf there is anything that we wish to change in the child, we should first examine it and see whether it is not something that could better be changed in ourselves. (C.G. Jung 1875 – 1961)

27 Feb

In Wonderland, cu Chessur

Pe scurt, despre doi oameni pe care-i cunosc: pe unul l-am cunoscut intr-o perioada in care facea eforturi sa-si controleze destinul si avalansa de interactiuni (aparent) necontrolate care veneau spre el. Pe celalalt l-am cunoscut cand n-a mai suportat sa lucreze intr-un mediu unde nu se putea dezvolta.

Alaturi de primul am inteles si a inteles in 6 luni ca este un individ extrem de interesant: forta lui vine dintr-o poveste pe care si-o spune in adancul sufletului, poveste care incepe cam asa: “sunt un om de nimic, tu vei incerca sa profiti de slabiciunea mea si ma vei supara”. O forta deosebit de puternica in manipularea relatiilor cu cei din jur, pentru ca acestea sa ajunga in punctul critic. A fost foarte uimit sa constate ca are aceasta putere de a indrepta relatiile cu cei dragi/ apropiati intr-o zona in care asimetria sa fie evidenta. Atat de evidenta, cat sa-i permita sa “constate” pentru a N-a oara un tipar vechi si drag, din copilarie. Oare necesar acest tipar? Sigur nu, in forma lui infantila.

Al doilea despre care povestesc m-a facut azi-dimineata sa inteleg cum incarcaturile cu potential exploziv puse in trecut prin decizii si gesturi minore, pot la un moment-dat, sa arunce in aer un curs al destinului. Pot, altfel spus, sa dea senzatia ca alta alternativa nu avem, ca un curs al destinului vine spre noi cu caracter imperativ.

O privire aruncata pe sub sprancene, o vorba urata spusa cand era bine sa te abtii..emotii descatusate cand nu esti sigur ca ceea ce vezi e real sau e proiectia copilului din tine asupra mediului inconjurator…Te trezesti apoi ca nu mai ai loc de dat inapoi. Nu mai poti lucra in acelasi birou sau departament…si se “confirma” destinul, folosim diateza pasiva: “uite ce mi s-a intamplat”.

Oare s-a intamplat actiunea in afara vointei tale sau doar in afara constiintei tale?

Naratiunile pe care ni le spunem despre ceea ce -i in jurul nostru au incarcatura duala: legatura cu mediul in care ne-am format si am fost formati..sau amprenta unica a caracterului nostru liber si creativ. Dam curs povestilor pline de teama ale trecutului..ajungem sa constatam ca nu suntem acceptati “ca de obicei” si ca “trebuie” sa fim cumva, numai ca noi nu.

Sau lasam povestile trecutului sa curga pe langa noi si, zambind, descoperim comorile prezentului.

Primul om despre care am povestit, scrie povesti acum, cu tot umorul si energia pe care le-a (re)descoperit la el. Cel de al doilea, inca mai viseaza.

‘I’m sure MINE only works one way,’ Alice remarked. ‘I can’t remember things before they happen.’
‘It’s a poor sort of memory that only works backwards,’ the Queen remarked.

Alice in Woderland


15 Jan

Semnificarea


..ca un pian: toate corzile sunt intinse si unesc partea mai indepartata a pianului cu clapele si, implicit cu apropierea pianistului. In schimb, pianistul nu foloseste toate legaturile la dispozitie. El atinge doar anumite clape, facand sa vibreze doar anumite corzi. Astfel ia nastere melodia si, in plan secund, interpretarea personala a piesei, amprenta artistului.
Semnificam si intelegem din lumea inconjuratoare doar anumite portiuni, in functie de melodia pe care ne-o cantam (mai mult sau mai putin constient) pentru noi. Potentialul de expresie e maxim, dar alegem acele portiuni din realitate care ne ajuta sa fim noi insine.
O melodie noua inseamna in primul rand puterea de a folosi si alte clape decat cele cu care suntem familiarizati.

09 Jan

..sarmale si neurologie

salata..dupa atatea sarmale de sarbatori am inceput sa visez aiurea..aseara, de exemplu, am visat salata de legume cu chips-uri de cartofi…atat de tare m-a impresionat visul, ca azi l-am si transpus in realitate. Nu de alta, dar m-am gandit ca subconstientul meu stie mai bine ce-mi trebuie 😉

Voi trata in cele ce urmeaza un subiect central al psihoterapiei: legatura dintre relatia psihoterapeut-client si evolutia emotionala a clientului. Pentru cei care nu au rabdare sa parcurga argumentatia, va recomand concluzia 🙂

Voi folosi pentru argumentare un studiu si un articol:

– un studiu intitulat  Oxytocin receptor genetic variation relates to empathy and stress reactivity in humans – in care se evalueaza rolul neurohormonului oxitocina in empatie

– un articol intitulat The Person-Centered Approach Meets Neuroscience – in care se evalueaza empatia din punct de vedere al proceselor neurologice implicate.

Studiul sus-mentionat priveste implicatiile pe care configurarea genetica a neuroreceptorului oxitocinei le are asupra empatiei si asupra reactiei la stres.

In primul rand, oxitocina este un hormon si totodata un neurotransmitator secretat in hipotalamus. Ea este eliberata atat in creier, cat si in fluxul sangvin din restul corpului. Tintele oxitocinei sunt hipotalamusul, nucleul amigdalian din creierul limbic, inima, uterul si regiunile parasimpatice ale maduvei spinarii.

Studii facute asupra oamenilor cu administrarea intra-nazala a oxitocinei au aratat o crestere a generozitatii, increderii, contactului vizual si a abilitatii de a face inferente privind starea mentala a altora (mai pe scurt- empatie). Totodata, oxitocina a fost dovedita ca avand efect in reducerea nivelului de cortizon, inhiband astfel raspunsul cardio-vascular la stres si atenuand responsivitatea nucleuluiamigdalian la stimuli emotionali.

Manipularile genetice realizate asupra neuro-receptorului oxitocinei la soareci au aratat ca eliminarea oxitocinei din creierul acestora a produs cresterea agresivitatii, diminuarea comportamentelor de ingrijire a puilor, precum si diminuarea comportamentelor ce implica memoria sociala.

La oameni, disfunctiile receptorului oxitocinei au fost asociate cu autismul si sindromul Asperger (manifestat prin dezechilibre ale functiei de interactiune sociala si comunicare). Totodata, aceste disfunctii genetice la oameni au fost corelate cu scaderea intensitatii comportamentelor de ingrijire/ protectie fata de progenituri.

Acum despre empatie si psihoterapie: la nivelul zonei frontoparietale a creierului brain2se afla neuronii oglinda. Rolul acestora este de a asigura rezonantaemotionala in situatii de interactiune sociala. Aceasta se produce prin imitarea automata a expresiilor faciale ale celor intalniti si prin subsecventa replicare a proceselor interne ce au indus initial expresiile imitate.

Cu alte cuvinte, neuronii oglinda permit o simulare organica a unei actiuni, emotii senzatii observate la altul. Cel putin asa stipuleaza teoria empatiei prin imitatie copiipostulata de Ferrari si Gallese in 2007. Imitarea organica este conceputa ca un mecanism automat, pre-reflexiv. Adica empatia e mai putin bazata pe o functie explicita, cognitiva (inferente legate de sensul comportamentului celui observat), cat mai mult o functie implicita, bazata pe procese din afara constiintei.

Procesele empatice capata astfel atributul “organic” pentru ca nu doar observam o alta persoana, dar observatia este acompaniata de schimbarice survin in regiunile proprioceptive(somato-senzitive) ale creierului nostru. Prin urmare, putem sti din proprie experienta cum se simte o persoana pe care o observam.

Un studiu interesant privind relatia terapeutica arata ca in cazul unei relatii terapeutice empatice, conductanta electrica a pielii co-variaza la terapeut si la client. Aceasta se intampla numai si direct proportional cu gradul in care clientul percepe din partea psihoterapeutului intelegerea empatica.

Si, ca sa nu fie postul asta o disertatie privind empatia, concluzia: conjugarea celor doua pachete de informatii prezentate aici indreptateste a afirma ca empatia nu numai ca ajuta participarea la viata emotionala a altuia si, pe cale de consecinta, adecvarea comportamentala in campul social. Mai mult, empatia folosita ca si unealta de interventie in relatia psihoterapeut-client are ca efect calmarea/ domolirea nivelului anxietatii celui vizat de actiunea empatica, cu toate efectele benefice ce decurg de aici: creativitate, decizie ancorata in realitate si mai buna adaptare la interactiunile sociale.

Voi reveni cu privire la primele doua aspecte.

05 Dec

Quo vadis?

..e deja tarziu, iar dupa o zi grea, nu prea mai am rabdare..Am plecat la 5 dimineata din casa spre locul unde nu stiam exact ce voi face. Asta mi-a dat o senzatie de usor disconfort si agitatie. “O sa ma intorc acasa fericit”- mi-am spus si am iesit pe autostrada. Asa a si fost 🙂

Gandind la cum mi-a fost ziua, nu sunt atent la portiunea de gheata pe care rulez..si iata ca masina merge sub un “oarecare” unghi fata de axul drumului..stomacul mi se face un ghem de nervi si evit in ultima clipa sa trag de volan..masina revine chinuitor de greu la directia initiala..am avut senzatia ca directia s-a facut rigida in cursul derapajulului si ca mi-a venit apoi mai usor sa controlez totul.  Un indicator galben din bord imi arata ca am derapat si ca ceva a reactionat sub capota. Am scapat..

O fi si in mintea mea asa ceva? Tare mi-ar trebui pe distantele lungi si obositoare dintre doua “statii”, distante pe care nu am timp sa ma gandesc la mine si la ce fac.. Mi-ar trebui un dispozitiv, ceva, care sa ma repuna pe drum, daca eu am uitat in care parte am hotarat ca mi-ar fi bine sa merg.

Pai…axioma dreptei spune ca prin doua puncte trece o singura dreapta. Singurul punct pe care-l am in permanenta si sigur e experienta prezenta. Motive, trebuinte…toate se vor alimentate din energia clipei prezente. Cum le pun in ordine, cum le fac sa astepte?

Constientizarea unei nevoi in planul psihic face ca obiectele din lumea exterioara sa se polarizeze in grade de valenta fata de acea nevoie: foarte utile pentru nevoie, mai putin utile, nesatisfacatoare..Cum aleg intre valente asemanatoare? Cum stiu unde trag linia spre viitorul care vine?

..viitorul mi-l alcatuiesc din imagini despre mine, in care simt, vad, aud in jurul meu si in mine o stare pe care o voi trai atunci: voi fi fericit cand voi ajunge acasa, voi simti ca ma relaxez dupa o zi obositoare..Voi fi odihnit sau voi fi cu prietenii, sau voi fi multumit.

O fi asta important, sa prefigurez mental catre ce ma indrept?

Sa ne imaginam ca trebuie in permanenta sa imi aduc aminte de ce tin mainile pe volanul masinii cu care merg pe autostrada, la 140 km/h…sa ne imaginam ca derapez pe gheata la care nu ma asteptam sa apara in drumul meu..Cam multe de gandit..Ce bafta! Subconstientul are grija sa lanseze sistemul de stabilitate a directiei daca abaterea spre un scop nou nu e subsumata unui ideal proiectat anterior. Intre motive (directii?) echivalente, subconstientul poate procesa fluxuri imense de date, in fractiuni de secunda..”oportunitatile” ar putea fi doar concentratii mai bune de fire cauzale care sa ne duca la ceea ce ne-am dorit.

Mai spun unii (matematicieni cred ca le spune..) ca printr-un punct trec o infinitate de drepte concurente, prin doua puncte trece o singura dreapta. Un punct (prezentul) nu e de ajuns sa ai o directie. Viitorul dorit si prefigurat intr-un limbaj pe care sa-l inteleaga subconstientul (emotii) deja e o directie coerenta, un destin. Abaterile de la proiectia initiala se fac numai pentru un consum mai mic sau pentru ajustarea la obstacole neprevazute…

Busola interna ne duce mai departe.. curiozitatea ajuta 🙂

Carl Gustav Jung: “You meet your destiny on the road you take to avoid it”

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com