“The Chinese mind, as I see it at work in the I Ching, seems to be exclusively preoccupied with the chance aspect of events. What we call coincidence seems to be the chief concern of this peculiar mind, and what we worship as causality passes almost unnoticed. We must admit that there is something to be said for the immense importance of chance. An incalculable amount of human effort is directed to combating and restricting the nuisance or danger represented by chance. Theoretical considerations of cause and effect often look pale and dusty in comparison to the practical results of chance.”
Carl Gustav Jung – I-Ching, foreword, 1949
Vinerea trecuta, cand am ajuns la munca, mi-a spus unu’: “La multi ani, bre!” Si daca tot m-am uitat la el mirat, mi-a precizat “Dai de baut, ca-i ziua lui Jung”. Asta asa-i, s-a nascut pe 26.07.1875 !
M-am hotarat sa scriu despre un subiect cercetat de Jung in ultima parte a vietii lui: Cartea prefacerilor- I Ching. Versiunea originala a cartii a fost publicata la noi de Editura Herald, cu prefata scrisa in 1923 de autorul ei, sinologul german Richard Wilhelm.
Asta pentru ca, in ultima vreme, ma preocupa reactiile subiective in prezenta schimbarii, pe care le am si le au cei cu care lucrez. Ce, voi n-ati inchis niciodata masina pentru ca apoi sa verificati daca ati inchis-o pe bune?
Mai mult, traiesc convingerea ca, fara o “revizie” a felului in care gandesc, ma regasesc in fiecare an in punctul in care senzatia de invirtit in cerc incepe sa ma oboseasca. Nu neaparat fizic, dar parca nu mai fuge mintea atat de repede cand o accelerez (vorba ceea: depasim si noi pe careva in trafic? 😉
De la logici “imbatabile” si rigide care duc de rapa proiecte prin refuzul schimbarii/ adaptarii, la reactii cumplite ale pielii (zona zoster si psoriazis), insomnii si ritualuri obsesiv-compulsive obositoare, agatarea de neschimbare pare sa fie apararea suprema impotriva viitorului. Ne agatam de ceea ce ne securizeaza, pentru ca pasul in necunoscut ne introduce intr-un mediu rece. Asa cum costumul cosmonautului reduce haosul mortal al spatiului cosmic la un mediu propice vietii, tot astfel compulsiile par sa aiba ca functie mentinerea unui echilibru (de data asta inselator) in fata necunoscutului. 
Vedem asadar cum intreaga noastra fiinta se poate gasi subjugata temerii de schimbare, de entropie crescuta. Nu este ceva care te omoara. Dar nici nu pleci prea departe de locul (si timpul..) unde te-a prins temerea.
As vrea sa cred ca de la generatiile care ne-au precedat mostenim si ceva reactii adaptative in adancul sufletului. Si printre reactiile astea sunt cele care ne arata cum sa reactionam la schimbarea mediului, a reperelor de orientare. Pe unii dintre noi, structurile de profunzime ale personalitatii ne fac sa cautam iluzia controlului. Pe altii, disconfortul schimbarii/ pierderii punctelor de reper din jur ne arunca in prospectare, in ascutirea simturilor.
Spun ca as vrea sa cred ce-am scris in paragraful anterior, pentru ca altfel suntem si mai culpabili pentru propria neschimbare.
Cati dintre voi n-ati observat exasperati lentoarea cu care un sofer din alta localitate se orienteaza in fata voastra, in intersectie? In mod sigur pentru el momentele acelea de orientare sunt obositoare si-l priveaza de accesul la toate informatiile din jurul sau. Adica, vreau sa spun, nici nu vede ca-i dati flash si uita sa dea semnal cand ia o directie… Ce m-a mai fugarit un domn dintr-asta dupa ce i-am aratat directia corecta cu unul din degetele mainii.. 😉
Revenind, putem spune ca adaptarea la schimbare este marcata de doua mari
atitudini: una caracteristica gandirii industriale (vestice), alta caracteristica gandirii metaforice (estice). Prima preamareste empirismul, senzatia si deductia. Doar obtinem rezultate predictibile cand aplicam metoda corecta, nu?
A doua atitudine se simte bine cu fenomenologia, metafora si intuitia. Asa.. ca si cand ti-ai propune sa faci o afacere, dar n-ai decat senzatia ca o sa mearga bine treaba. Sau ca si cand te-ai apuca de psihoterapie, doar cu credinta ca o sa te prinzi pe parcurs care-i medicamentul magic pentru suflet.
Niciuna din cele doua atitudini nu-i corecta si aplicabila in mod automat, doar ca gandirea fluida a metaforei e mai putin supusa oxidarii cauzate de stres.
Pentru intuitie, timpul curge mai lent, faptele au alt inteles, mai plin. Sigur, cu poezia asta in cap, e greu sa numeri banii 🙂 Dupa cum e si mai greu sa-i mai faci cand s-a schimbat mediul in care ai pornit sa-i faci acum cativa ani, nu-i asa?
Asa ma uit la mainile celor pe a caror piele vad psoriazis (reactie psihosomatica la stres), si asa inteleg repede povestea lor: stapanul acelor maini poseda o minte care se agata cu incapatanare de ceva care a expirat.
Pe o mica portiune din jurul nostru, ritualurile obsesiv-compulsive pot crea iluzia controlului. Ele sunt insa si un indicator al perimarii sistemului subiectiv pe care-l folosim la orientarea in mediul inconjurator. Sunt cu atat mai greu de stapanit si de eliminat aceste obsesii, cu cat schimbarea vine mai dinspre radacinile sufletului nostru.
Paradoxal, dar daca ai inceput sa observi ca anumite gesturi iti sunt necesare pentru a te linisti…si nu poti sa te relaxezi pana nu numeri de doua ori creioanele de pe biroul vecinului (ca pe ale tale le stii ca-s aliniate 😉 .. poti sa incepi sa te bucuri: schimbarea e la cativa centimetri de pielea ta!
Fa-ti un bine si relaxeaza-te…asa vei incepe sa devii.
p.s. DEX: a deveni. 1) A căpăta o altă formă sau un alt conținut; a se transforma; a se preface; a se preschimba; a se modifica; a se schimba. 2) A începe să fie; a ajunge; a se face
