bogdan Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea“ și vremea se îndrepta după râsul meu…
Amintiri din Copilarie, Ion Creanga
Povestea pe care v-o spun se desfasoara in anii 1920 in orasul chinez Qingdao, port colonial german in China de Est.
Unul din misionarii germani protestanti – Richard Wilhelm este numele sau – infiintase aici o scoala in care se predau anatomia, limba germana si astronomia. Scoala sa avea un asa de bun renume, incat studenti din 30 de provincii chineze participau la clasele organizate de el.
Activitatea desfasurata de Richard Wilhelm in China in cei 20 ani cat a locuit acolo l-a pozitionat ca fiind cel mai cunoscut sinolog al secolului XX, cartea cea mai importanta cu care a apropiat gandirea vestica si cea chineza fiind Cartea Schimbarilor.
Era in vremea aceea o seceta fantastica, din cauza careia oamenii si animalele mureau de foame. De luni intregi niciun strop de apa nu cazuse din cer. Wilhelm povesteste ca eforturile disperate esuau unul dupa altul: procesiunile catolicilor, slujbele religioase ale templelor chinezesti, salvele de tun cu care se incerca alungarea demonului secetei. Unul dintre cei de-acolo a propus intr-o zi sa fie chemat din alta provincie un vestit aducator de ploaie.
Acesta a ajuns in Qingdao cu o masina si, dupa o scurta plimbare, a cerut sa fie lasat trei zile singur intr-o locuinta de la marginea orasului. La implinirea celor trei zile, asupra orasului s-a abatut o furtuna si o ploaie atat de abundenta, cum de multi ani nu mai vazusera cei de acolo.
In spiritul unui european centrat pe gandirea cauza-efect, Wilhelm povesteste ca s-a dus la casa acestui personaj si l-a intrebat:
– Ti se spune Cel-care-aduce-ploaia- cum ai facut de ai adus ploaia?
Raspunsul l-a surprins pe Wilhelm:
– Nu am nimic de-a face cu ploaia asta, nu am facut nimic.
– Atunci ce ai facut aceste trei zile?
– Vezi tu, cand am venit aici, am simtit ca oamenii si locurile nu erau in armonie cu Tao. Acolo de unde vin eu, acestea sunt in echilibru. Asa ca am asteptat trei zile, sa pot sa reintru in armonia locului de unde vin.
Apoi a venit ploaia.
Titlul acestui articol, contrar asteptarilor unora dintre prietenii mei, nu inseamna traducerea lui “tu bei” in chineza 🙂 Este chiar denumirea unei competente dragi curtii imperiale chineze: inactiunea. Nu, nu e inactiunea generata de lene. E inactiunea generata de un alt mod de gandire, opus relatiei cauza-efect.
Ca sa fie si mai simplu, e diferenta intre a vasli (a cauza un efect) si a merge cu o barca cu vela (a te alatura unei miscari).
Ne obosim mintile in a cauta solutii, a face un plan pentru a ajunge undeva, a indeplini un obiectiv. Apoi, dupa ce ne imaginam pasii si drumul pana acolo, ne mai obosim o data sa vedem ce ar putea sa mearga rau.
La un timp dupa ce ne facem planurile cu pricina, ne uitam in urma si constatam ca planul si drumul nu prea au legatura intre ele. Singurul lucru care pare sa conteze e intentia initiala, de a ajunge undeva. Sau mai bine zis…de a fi cumva cand vom fi ajuns la destinatie. Apoi constatam ca suntem cum ne-am propus sa fim, dar nu neaparat in destinatia cu pricina. Destinatia sau obiectivul au fost ce ne-am putut noi imagina cu datele la dispozitie, la momentul in care am pornit la drum.
Starea ne-am “imaginat-o” cu inima, drumul cu mintea. Doar starea s-a intamplat cu exactitate, drumul a fost o varianta gasita aparent din intamplare, dintr-un concurs de imprejurari (unele suprinzatoare pentru minte).
Cam asta se intampla cand iti pui obiective de dezvoltare – pune o intentie, un dor de tine cel/cea care va sa fii, apoi lasa drumul sa se astearna 😉
Si, ca sa inchei, uite o “poza” ca sa alunge caldura
The crane's legs
have gotten shorter
in the spring rain.
Basho (1644-1694)
